Într-una din serile trecute, veneam de la serviciu și, ajungând acasă, în fața blocului, am vrut să-mi parchez mașina. Cu chiu, cu vai am zărit un loc de parcare. Repede, am încercat să-l ocup, deoarece din spate venea o altă mașină și nu voiam să-l țin pe șofer după mine.
Am vrut să merg mai în față, pentru că mai exista un loc de parcare, dar nu aveam pe unde să trec, deoarece cineva parcase mașina așa de bine că nu se putea trece. Mi-am forțat norocul și m-am dus la primul loc de parcare găsit. Mașina din spatele meu s-a luat după mine. Am crezut că din același motiv, că nu avea loc de trecere. Am parcat, am coborât din mașină, am închis mașina, uitându-mă cu „jale” la cel care baricadase cu otomobilul lui drumul. Mi-am zis: „Trăim în România! Asta e!”. Numai că… Din mașina din spatele meu, au coborât o „doamnă” și un „domn”, care au început să strige la mine, din senin, că le-am ocupat locul de parcare. Le-am răspuns: „Bună seara, nu cred că există vreun marcaj care să indice acest lucru”. Răspunsul a venit imediat „Ascultă mă, io am cărat aici pietriș, deci ăsta e locul meu de parcare!”. Le-am spus domnilor că sunt multe blocuri în jur și știu că parcarea este „la nimereală”. Cine vine primul… „Tu nu pricepi că este locul meu?”. Atunci i-am rugat să-mi arate și mie „docomentul” prin care primăria le-a conferit exclusivitate să parcheze mașina acolo, iar dacă nu, mă duc eu la primărie și întreb. Au dat-o în bâlbâială. Terța persoană care se afla cu ei m-a sfătuit să mut mașina, deoarece copiii care se joacă afară „o zgârie, se suie cu picioarele, aruncă cu pietre în mașină și dimineață nu o să-mi placă ce am să văd. Că ei așa au pățit.” Am vrut să mai întreb dacă copiii sau… Oricum, am mutat mașina pentru a-i lăsa pe bieții copilași din jurul blocului să se joace cu chei, pietre și alte obiecte. Sâc!!
Comentarii