Arminden

La 1 mai, calendarul popular consemna pentru societatea tradițională sărbătoarea numită Arminden, o zi închinată unei reprezentări mitologice protectoare a vegetației, a holdelor și animalelor domestice. Înainte vreme, mai ales în comunitățile rurale, cu această ocazie se ar-bora în centrul așezărilor Pomul de Arminden, un substitut în ipostaza fitomorfă a zeității mult adorate în plină primăvară.

 

Acest pom (un vârf de brad înfipt într-o prăjină înaltă și împodobit cu panglici multicolore), numit pe alocuri și Maiagă, primea în structura sa primară fantasmele unui arbore cosmic, un simbol al vegetației renăscute și probabil că încă din neolitic era și expresia puterii mirifice a na-turii, un suport ideal al mitolo-giei fitologice carpatice și nu nu-mai, pentru că îl întâlnim cam peste tot în spațiul est-european la cehi, slovaci, unguri, polo-nezi, ruși, ucraineni. Acest pom, Armindenul, era un simbol al vegetației într-o continuă evoluție și un suport mitologic al verticalității, înles-nind și interferența dintre nive-lurile cosmosului (subteran, teran și aerian). Sacralitatea aces-tui simbol a căpătat în conști-ința omului tradițional valențe magico-religioase, el devenind asemenea arborelui cosmic, un fel de centru sinonim cu Axa lumii (Axis mundi). În ziua de Arminden se manifesta cultul dendrolatic, prin arborarea ramurilor verzi la porți, la stâlpii prispelor, pe la adăposturile animalelor etc. Pomul de mai se ridica atât la poarta fiecărei gospodării cât și în hotarul moșiilor, precum și la stâne. În jurul pomului ridicat în centrul așezării se derula un ceremonial aparte, lumea cin-stind simbolul cu multă evlavie și pioșenie. După ridicarea Armindenului, într-o explozie de bucurie, flăcăii formau un cerc în jurul „zeului”, cinstindu-se fiecare cu vin roșu cu pelin, sticla cu acest conținut circulând din mână în mână în sensul mișcării aparente a soarelui pe bolta cerească (de la răsărit că-tre apus). În Bucovina era obiceiul ca, în dimineața de Arminden, lumea să se spele pe față cu roua culeasă de prin iarbă, oamenii ieșind în aer liber în zorii acestei zile. Și tot acum, se culegea pelinul considerat a fi tămăduitor, cu proprietăți terapeuti-ce sporite în această zi, planta fiind purtată la pălărie, în sân, se lega la șale sau se punea în așternutul paturilor sau în hrana animalelor. Pomul (vârful de brad) ri-dicat în fața casei era coborât abia după recoltatul grâului, când se punea în focul în care se cocea pâinea din noua recol-tă. În unele sate, acest pom era lăsat să „păzească de rău” gospodăria până ce cădea singur sau chiar era înlocuit cu altul. În funcție de cei care-l arborau, Armindenul purta diferite de-numiri: al gospodarilor, al feciorilor, ciobanilor etc. În după-amiaza acestei zile, lumea ieșea în moșia satului, de obicei pe malul unui râu, pe-trecând la iarbă verde, când se consuma sacramental miel fript, ouă roșii, drob de miel, se bea vin roșu. Mai mult chiar, această petrecere era amplificată și prin chemarea lăutarilor, când totul se încheia cu cântec și joc. Creștinismul a amalgamat această datină cu episodul biblic, cel al omorârii copiilor de către Irod Împărat, când după ce a tăiat capetele pruncilor, mer-gând din casă în casă, s-ar fi pus drept semn o ramură verde la locuința până unde s-a ajuns, pentru ca a doua zi să se știe de unde să se continue. Pentru bucovineni, Armindenul era considerat a fi începu-tul verii, o dată limită când se putea semăna porumb, sărbă-toarea populară certificând o dată în plus eficiența formulelor ritualice în a desface și înțelege legile naturii pentru interesul pământeanului.