Joia Mare

Spre deosebire de duminică, joia a fost învestită de-a lungul timpului cu unele atribuții deosebite, mare parte dintre acestea fiind de factură precreștină, parte fiind și creștine, aspecte întâlnite în Joia Mare, Joia Bulcilor, Joile Verzi, Joile Nepomenite, Joia Paparudelor.

 

Riturile premergătoare Paștelui săvârșite mai ales în Săptămâna Mare lăsau să se întrevadă scenarii străvechi ale unui nou anotimp și început, îmbinate apoi cu practici creștine, care marcau trecerea (Pesahul) spre o perioadă de înnoire simbolică a timpului și de pregătire a omului în vederea purificării ce urma într-o clipă fastă din calendar, trecerea spre sărbătoarea Învierii lui Iisus. Joia Mare, ultima dintre joile Postului Mare, acumulează multiple simboluri și practici magice cu specific sezonier. Înainte-se credea că în această zi se manifesta Joimărița, un personaj mitologic care pedepsea aspru fetele și femeile leneșe care nu au respectat anumite interdicții calendaristice de muncă. Acum întâlnim și un sincretism păgâno-creștin, cel al incinerării simbolice a morților, practică specifică cândva epocii metalelor (a fierului în special), care apare acum sub forma focurilor sacrificiale și a ritului funerar, marcând incinerarea în opoziție cu înhumarea creștină. Acum se manifesta cultul morților, prin focurile aprinse în curți pentru ca spiritele celor decedați să vină printre cei vii, pe la casele unde au trăit și să petreacă împreună. Aceste spirite erau întâmpinate cu câte un foc pentru fiecare decedat din familie, iar pentru o mai perfectă îmbunare se ofereau și ofrande (pomană). Focurile din Joia Mare presupuneau anumite condiții stricte; ele se aprindeau numai din plante uscate cu valențe aparte (boz, alun, salcie), pregătirea și aprinderea focurilor fiind făcută numai de persoane pure (copii, femei „iertate”), iar în jurul acestora se punea câte un scaun pentru fiecare mort din familie. Credem că aceste focuri trebuie interpretate și ca o replică creștină la incinerarea precreștină a morților și, poate, și a Învierii după trei zile. În tradiția creștină este datina ca începând de la Denia mare și până la Înviere să nu se mai tragă clopotele, la slujbă bătându-se numai toaca, aceasta în semn că lumea rămâne pentru trei zile fără de ocrotirea Mântuitorului Iisus, cel care a trecut prin cumplite suferințe, fiind prins, schingiuit, judecat și răstignit, dându-și duhul pe crucea răstignirii. Atmosfera spirituală din Joia Mare îi dă omului speranța înnoirii și renașterii sufletești, pentru a intra curat în zilele Paștelui, riturile și practicile acestei zile purtând și amprentele unui timp ancestral de primăvară menite să-i conștientizeze pe oameni prin mijloace plastice asupra importanței ce trebuie acordată și intrării într-un nou sezon calendaristic.