„Recuperatorul” Ion Filipciuc

Alături de Nicolae Cârlan de la Suceava, Ion Filipciuc, trăitor sub poale de codru verde la Câmpulungul Bucovinei, s-a dedicat scoaterii la lumină, printr-o muncă absolut istovitoare, a unor texte uitate din patrimoniul cultural al zonei. Ultima carte, având aproape 300 de pagini, poartă titlul Studii filologice, al cărei autor este Ioan Bilețchi-Albescu, născut la Oprișeni-Siret, cum ne informează George Bodea în prefață, cu studii universitare la Cernăuți și Viena, de unde s-a întors cu titlul de doctor, obținut cu o lucrare „în care dezvoltă considerații privind aspecte stilistice pre-zente în operele scriitorilor latini”.

 

Același distins profesor G. Bodea se întreabă, spre sfârșitul studiului său intro-ductiv, dacă are vreun rost tipărirea lucrărilor aparținând autorului în discuție, iar răs-punsul nu poate fi decât unul singur: dascălul și directorul de altădată al Liceului „Dragoș Vodă” din Câmpulungul Bu-covinei, Ioan Bilețchi-Albes-cu, a lăsat o operă filologică serioasă în care se descoperă lesne „marea plăcere a au-torului (…): aventura căutării sensurilor, riscul în propune-rea unor soluții, apelul la fantezie și speculații”. Volumul cuprinde șapte studii extrem de interesante, acestea având următoarele titluri: 1. Din vechea toponomastică a României, Siretul; 2. Celții în toponomastica României; 3. Celții în patronimia românească; 4. Elemente creștine în patronimia românească; 5. Elemente slave în patronimia românească; 6. Elemente grecești în patronimia românească; 7. Elemente ungurești în patronimia românească. Privitor la numele orașului Siret, autorul ajunge la concluzia că acesta nu e nici de origine slavă, nici maghiară, cum voiau unii să creadă, ci e o veche rămășiță ilirică. Asupra acestui adevăr nu poate fi nici umbră de îndoială. Când vine vorba despre celți, eruditul autor se întreabă dacă aceștia nu au lăsat vreo urmă în toponomastica țării, ori în patronimia românească. Răspunsul, având la bază o documentare de invidiat, e întins pe mai bine de cincizeci de pagini. Dar iată și un exemplu edificator: Aici e de căutat și originea cuvântului bade, care-și trăiește ultimele zile. În vechime pare să fi fost un nume de glorie și de cinste. Badea Gheorghe însemna în acele vremuri rustice tot atâta cât înseamnă astăzi domnul Georges. Ca și domnul presu-punea și badiul sau badea libertate, independență per-sonală, care se baza iarăși pe vitejie și biruință. Reținem în continuare un pasaj unde se vorbește despre denumirea veche a românilor: În treacăt fie zis că numirea de Walchoz, Walchen, Wala-chen, Vlachi, Volochi, Olachi etc., cu care neamurile învecinate au numit poporul nostru din timpurile cele mai vechi și până nu de mult, nu vine nici de la germ. Walachi – armăsar, nici de la grec. Blaxos și blachikos – moleșeală, moleșit, încetinel, ci de la nu-mele unei mari seminții celtice, numită de romani Volci și care în mare parte trăia încă pe vremea lui Caesar în jurul Pădurii Hercinice, care se în-tindea de la Rin până în munții Boemiei și Carpați. Enunțului abia încheiat îi urmează o succintă și doctă demonstrație ce valorifică largi cunoștințe de istorie, de lingvistică și de etimologie. Când vine vorba de patro-nimie creștină și influența popoarelor vecine, Ioan Bilețchi-Albescu pune la dispoziția cititorului o lungă listă de do-cumente, urmărind fenomenul atât în sincronie cât și în diacronie. Uimește și numărul foarte mare de exemple, așezate de cele mai multe ori în ordine alfabetică, termenului românesc dându-i-se forma inițială, precum și transformările fonetice produse în timp. Nu putem fi decât de acord cu aserțiunea autorului că fără atâtea elemente străine din patronimie sau toponimie istoria românilor ar fi mai puțin interesantă. Revenind la nume de persoane, mai ales cele de origine creștină, textul vorbește de-spre existența unei diversități a formelor, dar și despre prezența unei anumite norme care ne face să înțelegem de ce aceleași forme apar în epoci diferite și în locuri depărtate unul de altul, acest fenomen fiind cu dreptate numit specific românesc. Dar iată și concluzia capitolului: Am urmărit acest specific românesc și am aflat că o tradiție, mai puternică și mai trainică decât orice pe lume, a perpetuat numele creștine de-a lungul veacurilor, mai întâi ca nume de persoane, iar mai târziu ca nume de familii. Sunt aceleași pretutindeni, ici alintate de soartă, colo umilite de tirania vremurilor, dar sunt aceleași, sunt ale noastre. Poate și ele vor răspândi o rază de lumină asupra trecutului nostru, pe alocurea încă întunecat. Volumul (se pare că vor urma alte două, prin truda aceluiași I. Filipciuc), de o seriozitate exemplară și cu o bogăție de informații cum rar se întâlnește, n-ar trebui să lipsească de pe masa de lucru a niciunui profesor de limba română.