Povestea unui sat

Moș Vasile Gh. Manolache se număra printre cei mai iscusiți și destoinici gospodari din sat, având pe lângă casa lui toate acareturile așe-zate în bună rânduială. Avea o casă mare, cu odăi largi și bine luminate, cu o bucătărie mare, de se putea întoarce în voie chiar și căruța în ea. Îi era de trebuință o asemenea încăpere, datorită gloatei de copii, opt la număr, care își numărau anii din doi în doi. O asemenea bucătărie îi era necesară mai ales iarna, care în zona asta este destul de lungă și geroasă, iar din moși-strămoși se știe că o familie își trăiește cea mai mare perioadă a vieții în bucătărie.

 

Într-o asemenea încăpere, largă, se pregătea, dar și se dormea. Restul gospodăriei era organizat cu multă chibzuință și fiecare lucru de tre-buință era așezat cu grijă la locul lui. Grajdul pentru animale era temeinic construit, la o distanță apreciabilă de casă, fiind plin cu tot felul de animale: vaci, cai, porci, oi, fiecare în compartimentele lor bine delimitate. Până și rațele aveau locul lor, chiar sub prispa casei, care le asigura un adăpost confortabil. În ocolul cu furaje se păstrau fân, paie, strujeni și era cu grijă și bine separat de toate acareturile gospodăriei, ca să se evite de-zastrul unui eventual incendiu. Conița era acaretul cel mai de preț din întreaga gospodă-rie, pentru că în ea se păstra întreaga agoniseală de ali-mente, pentru întreaga familie, necesare un de zile, chiar și pentru doi sau trei. Sub coniță era săpat un beci uriaș, zidit cu piatră de gresie, ca să ”respire”, în care încăpeau spre păstrare vagoane de fruc-te, în special pere și mere. Tot în beci, dar separat, se găseau butoaie mari cu diferite mură-turi, printre care și vestitele mere murate din soiul „Cră-ciunești”. Pe aleile din beci erau biloane cu nisip, în care se păstrau în stare proaspătă diferite rădăcinoase: sfeclă roșie, morcov, pătrunjel, păs-târnac, țelină, gulii etc. Sus, pe podul beciului, în coniță, se aflau poloboace mari din brad, în care gospodarul își păstra cerealele: grâu, secară, orz, orzoaică, ovăz pentru cai. Lângă poloboace, aliniate cu grijă, stăteau lădoaie mari cu capac, pline cu tot felul de făinuri, pe categorii: făină de prima mână din grâu, pentru cozonaci și colaci, mălai (făi-nă de porumb) pentru mămă-ligă și pentru alivenci, iar se-parat, crupe pentru prepararea vestitelor sărmăluțe de post, stropite cu „oloi” de floarea-soarelui, stors la rece. În jurul casei, gospodina, cu multă pricepere și multă migală, amenaja grădinița cu flori, în care gospodarul, primăvara, își așeza mica lui prisacă, formată din opt sau zece stupi. În rest, cât se putea cuprinde cu privirea, livezi și iar livezi, cu cele mai diverse specii și soiuri de pomi și arbuști fructiferi. Meri din soiurile Ranet, Ionathan, Par-men’Dor, Pătul, Crețești, Vi-ești, Crăciunești, Trotuș, Sari-Sinap sau Candil-Sinap etc. Soiurile de pere erau cele mai diverse, unele locale, precum Sântilești, Busuioace, Garoa-fe, Postățele, Harbuzești, dar și soiuri boierești, cum ar fi Favorita lui Clapss, Untoasa Bosc, Wiliams, Contesa de Paris, Chiure, Decana de iarnă. Despre pruni se poate vorbi și mai mult; se cultivau de la soiurile văratice, precum Poa-mele popești, până la cele mai târzii, așa zisele perje, de unde și porecla dată băștinașilor, „perjari”. Peste tot locul, în livezi se găseau tufe de arbuști fructiferi; coacăze roșii, albe și negre, agrișe, zmeură, mu-re, precum și numeroase peti-ce, bine îngrijite, cu căpșuni și fragi parfumați. Asemenea gospodării, ca a lui moș Vasile, cu livezi întinse și pline cu de toate, se găseau mai în tot satul. Privite de pe înălțimi, casele satului cu greu puteau fi observate pe sub coroanele pomilor. Din cele mai vechi timpuri, chiar de la începutul începutului, se poate spune că Bunul Dumnezeu, datorită reliefului și a climatului favorabil pentru cultivarea pomilor și arbuștilor fructiferi, a binecuvântat pe oamenii locului să se ocupe cu această nobilă activitate umană – pomicultura. Singuri își organizau pepiniere, cea mai vestită fiind a lui Merco-rie. Singuri își ameliorau, din tată în fiu, soiurile locale vechi cu soiuri noi, străine, ca să fie mult mai gustoase, dar și mai productive. Într-un cuvânt, întreaga lor existență pe acest sfânt pământ era bazată pe pomi și numai pe pomi fruc-tiferi. Nu exista gospodărie în sat în care, toamna târziu sau primăvara devreme, să nu auzi îndemnuri ca: „Măi Grigoraș, i-an apleacâti tu, că ești mai tânăr ca mini și nici nu ai oase în pântici, șî așazâ ghini rădășinili, cum te-am înva-țat, că eu oi da țărnă, înșetucu, cu lopata”. Aceste îndemnuri repre-zentau adevărate lecții practice de pomicultură, transmise de către cei bătrâni celor mai tineri. Condiția principală, atunci când se plantează orice pom, este ca rădăcinile să fie bine orientate și așezate în sol. Nu este permis să se formeze goluri de aer, care ar deter-mina uscarea ireversibilă a rădăcinilor; puterea de sucțiu-ne se întrerupe și pomul se usucă. Așa azi, așa mâine, datorită limbajului neaoș moldovenesc, când prin pro-nunție „ci” se transformă în „și”, din cuvântul „rădăcină” se aude „rădășină”. Datorită acestui fapt, la un moment dat, satul acestor distinși gospodari a căpătat un nume bine meritat, de RĂDĂȘENI, recunoscut și astăzi ca cel mai mare bazin pomicol al Moldovei. A consemnat prof. MIRCEA RISCU, nepot al satului