Cetele flăcăilor

Ceata este o formă de asociere, de fapt ea converge și către un obicei popular sau un fapt social, constituită ad-hoc pentru o exprimare spectaculară și ceremonială în cadrul unei colectivități, repetată de la un an la altul numai cu ocazia unor date deosebite din calendar. Indiferent de forma de exprimare pentru care se constituie ceata – și în special pentru sărbătorile de iarnă – ea are și o încărcătură emoțională, afectivă și precis conturată scenic, conform unui scenariu ce corespunde obiceiurilor din localitatea respectivă.

 

Preocuparea pentru constituirea cetelor de flăcăi în vederea colindatului de Crăciun sau a celor pentru Anul Nou, se constată imediat după începutul Postului Crăciunului, când tinerii neînsurați formează grupuri speciale. Înainte, criteriile de selecție corespundeau cu pretențiile întregii colectivități. Tinerii care intrau într-o ceată trebuiau să fi avut, pe parcursul timpului trecut din anul respectiv, o ținută și o conduită morală deosebită, să nu se fi compromis cu nimic, să cunoască perfect obiceiurile locale, să aibă o voce plăcută și, după caz, să posede și un fizic frumos. Dar selecțiile în cazul când se organizau mai multe cete se făceau și pe baza criteriilor de vecinătate, grad de rudenie și de afecțiune față de ceilalți tineri. Mai întâi este desemnat, de comun acord, un șef de ceată, care avea denumiri diferite de la o zonă la alta în funcție de profilul cetei respective: calfă, vătaf, turc sau simplu șef de ceată. Se obișnuia ca, la întrunirea de alegere a șefului cetei, acesta să fie ridicat de cetași la grinda casei, simbolizând prin aceasta succes și „ridicarea grupului în sat”. În unele sate, atât ceata, cât și șeful acesteia, se alegeau pentru întreaga durată a sărbătorilor de iarnă. Tânărul ales șef trebuia să fie fiul unui gospodar cu renume și să exceleze prin ținută și comportament, el fiind investit cu întreaga grijă să aleagă locul pentru repetiții, să procure recuzita necesară, să tocmească muzica, iar pe durata desfășurării programului cetei, de bunul mers al acesteia. Pentru ceată se stabileau și alte funcții: cine colindă, care era desăgarul (cel care aduna darurile), iar pentru Anul Nou se repartizau din timp rolurile fiecăruia (urs, capră, țigan, căluț, babă, moșneag etc.). Pe întreaga perioadă a postului, dar în special după Moș Nicolae (6 decembrie), tinerii făceau repetiții, adunându-se la o casă, la o „gazdă”, ei repetând colinde sau exersând la jocurile măștilor. De multe ori, la aceste repetiții participau și tinerii căsătoriți, care, la rân-dul lor, au făcut parte din cete, aceștia împăr-tășindu-le cetașilor din experiența lor, mai ales la executarea jocurilor pentru Anul Nou. În momentul când se în-cepea pregătirea recu-zitei, a măștilor și cos-tumațiilor (în special la cele de irozi, bungheri, împărați) erau cooptate și alte persoane din sat. De obicei, fetele erau cele care contribuiau cu mărgele, năfrămi, panglici multicolore, baticuri; ele mai confecționau buchetele multicolore și chiar, împreună cu mamele, împodobeau costumele speciale. Programul cetei debuta în seara Ajunului de Crăciun, când tinerii, îmbrăcați în cele mai frumoase costume populare de iarnă, însoțiți de muzică, colindau pe rând pe la case. În cazul cetelor de Anul Nou, acestea ieșeau în sat, în fața unei nume-roase asistențe, fiecare șef de ceată desemnând ursul de trântă. În funcție de rezultatul trântei, ceata al cărei urs a ieșit învingător avea dreptul să-și aleagă traseul, după care și celelalte grupuri porneau prin sat. Ceata constituită pentru colindatul de Crăciun începea colindatul cu autoritățile satului, apoi, pe rând, mergea pe la fete și rude; în acest caz, tinerii se străduiau să aibă o ținută vestimentară și un comportament ireproșabil, deoarece erau subtil examinați de către mamele fetelor, viitoarele lor soacre. Fiecare fată colindată în seara de Crăciun era invitată în mod solemn a doua zi la hora sătească, unde avea loc și un ospăț cu mâncarea și băutura primită la colindat, drept răsplată. Ceata era o manifestare cu pregnante funcții cultural-po-pulare, în cadrul căreia latura ceremonial-spectaculară era definitorie. Organizarea cetei de flăcăi pentru sărbătorile de iarnă constituia un factor de echilibru și de revitalizare în mo-notonia satului, ea formându-se în timpul sacru când esența consta în reîntinerire, reînviere, când laicitatea și sacralitatea se îmbinau într-un tot unitar.