„Rândunica de mare“ de REIKO KOYANAGHI

Am fost binecuvântată de viață cu șansa de a vedea Muza adormită a lui Brâncuși în Muzeul de Artă de la Niigata. Acest sculptor, pentru mine nu era fascinant, dar acea operă a sa era atât de frumoasă, încât mi-a rămas adânc întipărită în suflet. Capul de culoare aurie este doar un obiect răsturnat dar parcă îți spune „am căzut din cer, mă aflu aici doar pentru o clipă”. Citind titlul lucrării m-am oprit pentru un moment cu admirație, crezând că, muză fiind, e vorba de o ființă cerească. Constantin Brâncuși s-a născut în România, dar despre România eu nu știu aproape nimic. Știu foarte puțin doar despre Constantin Brâncuși și Tristan Tzara. Însă, ceea ce mă fascinează și mă atrage foarte mult spre această țară nu are legătură cu cei doi artiști mai sus menționați ci cu vechiul basm, Povestea Prințesei Vultur. Această poveste este scrisă de Regina Maria a României, probabil în perioada dintre cele două războaie mondiale. Regina Maria a fost soția regelui care a urmat la tron după Carol I (a cărui soție, Elisabeta, cu pseudonimul literar Carmen Sylva a patronat o adevărată înflorire culturală). Dacă îmi aduc bine aminte, regina Maria era fiica sau nepoata reginei Victoria și s-a născut în Anglia, iar operele ei sunt scrise în limba engleză.

 

Spune povestea că într-o țară, unui rege și unei regine care nu reușeau să aibă copii li s-a născut în cele din urmă o fetiță, pe care au botezat-o Kildein. Prințesa a fost cres-cută în atâta răsfăț, încât a devenit egoistă de nu i se mai putea intra cu nimic în voie. Părinții au decis să folosească o metodă dură pentru îndrep-tarea ei și au închis-o într-un turn, departe de casă. Deasu-pra turnului aveau cuibul do-uăzeci și unu de vulturi, care au păzit-o, dar au și modelat-o. Prințesa egoistă și sălbatică s-a transformat treptat într-un copil bun. Cam aceasta era po-vestea. Nu era un basm extra-ordinar, însă ceea ce m-a fas-cinat pe mine când l-am citit, pe la 7 – 8 ani, au fost ilustra-țiile sale. Drăgălașa prințesă blondă era îmbrăcată cu o pelerină roșie, tivită cu blăniță albă, și cu o rochie roz, impri-mată cu flori, ce flutura diafan. Oricum, și prințesa, și regina, și patul din palatul lor erau lu-cruri pe care noi, cei ce trăiam atunci în timpul războiului, nu le mai văzuserăm niciodată și se revărsau asupra noastră din această carte. Atunci eu am aruncat deoparte și pe An-dersen și alte povești și m-am îndrăgostit de prințesa Kil-dein. Această carte, importan-tă pentru mine, s-a pierdut totuși în învălmășeala evacuă-rii și a refugiului prin care am trecut. Dar figura prințesei îmi rămăsese săpată în inimă și puteam cu ușurință să de-senez din memorie și fețișoara ei și pelerina roșie. Fără ezi-tare, umplusem casa cu repre-zentări copilărești ale prințe-sei, care trădau dorul meu pentru această poveste, dar din nefericire s-au făcut și ele praf sub tăvălugul războiului. Povestea Prințesei Vul-tur a fost republicată după răz-boi și am putut s-o cumpăr – am și acum ediția din 1956, când mă aflam în studenție. Am cumpărat cartea cu inima bătându-mi de fericire că am putut să mă reîntânesc cu prințesa Kildein, dar mi s-a părut ciudată. Ilustrațiile erau destul de slabe, prințesa nu avea distincție. Părea o păpușă în stil european de proastă calitate. Era îmbrăcată cu o insipidă rochiță roz. Peste ea, pelerina roșie, care era atât de importantă pentru mine, ară-ta doar o vulgară nepotrivire de nuanță. Iar părul blond și creț – la fel de vulgar! Întorcându-mă acasă, m-am repezit direct în camera ma-mei. „Uite, mamă! Nu ți se pa-re că au mutilat totul ? Ce urât au imitat desenele acelea fru-moase! Le-au înlocuit cu ilus-trațiile astea oribile!” Dacă m-ar fi auzit cei de la editură ar fi rămas trăsniți, dar eu e-ram pur și simplu indignată. Mama mi-a răspuns, imper-turbabilă: „Dar sunt exact a-celeași ilustrații. De când ți-am cumpărat-o am avut impresia că nu e mare lucru de capul ei, dar tu ai îndrăgit atât de mult cartea aia, că te-am lăsat în pace”. Așa era ? Doar în ochii mei de copil, ea păruse doar o prin-țesă fără egal ? Vestea aceasta m-a doborât și am avut senti-mentul că am îmbătrânit brusc. Adică, ajunsesem la nesufe-rita vârstă de adult. Altă tag-mă, care, simplificând, deci-sese victorios că acele ilus-trații sumare erau ieftine, neîndemânatice, insipide. Să mai adaug însă ceva de-spre ediția aceea a poveștii: ea nu conținea aproape nici o informație despre regina Ma-ria sau despre perioada în care a fost scrisă povestea. Era doar un rând în care se spunea că Maria este „bunica fostului rege Mihai I”. Dar fiindcă Mi-hai I a fost ultimul rege al Regatului României, și după cel de al II-lea Război Mondial regalitatea a fost abolită, a-ceste explicații au fost adău-gate la cea de-a doua ediție a poveștii. Schimbând subiectul, zi-lele trecute am fost la Muzeul „Bernard Buffet” din Shizuo-ka. Se spune că acest muzeu a adunat din toată lumea a-proape toate operele lui Buffet. Lucrările de tinerețe, foarte apreciate, sunt strânse într-o sală și am putut să mă reîn-tânesc cu autoportretele sale din anii 1940 sau cu mesele întunecate ale naturilor sale moarte. Dar lucrarea la care vreau să mă refer acum este Rându-nica de mare din 1963. Este realizată când pictorul avea vreo 35 de ani. Rândunica de mare pe care a pictat-o părea a fi una împăiată, însă pentru mine a fost prima dată în viață când am putut vedea o pasăre atât de veridică. Rândunica aceasta îmi amintește de o poveste de Andersen, pe care am citit-o în copilărie și care e oarecum înrudită ca sem-nificație cu povestea Prințesei Vultur. Povestea lui Andersen a fost tradusă în japoneză în diverse feluri, și ca Pasărea lui Inge, sau Fata care a căl-cat pe pâine, dar eu am citi-t-o ca Rândunica de mare. Este povestea unei tinere ca-re a aruncat într-o baltă pâi-nea primită de la soțul ei, căl-când pe ea, ca să traverseze balta, fiindcă nu vroia să-și murdărească pantofii noi. Drept pedeapsă, pământul s-a căscat chiar în momentul în care a călcat pe pâine și a căzut în iad. După ce a stat câteva zeci de ani în întunecimea iadului, s-a găsit o fetiță care a plâns de mila ei, auzindu-i poveste tristă. Lacrimile ei au topit pedeapsa tinerei, care s-a transformat într-o rândunică de mare și a dispărut în înaltul cerului. În cartea lui Andersen i-lustrațiile erau vii și frumos colorate. Nu-mi răpiseră inima de copil la fel de mult ca prințesa Kildein, dar fața fetiței care varsă lacrimi de milă era blândă și frumoasă și a devenit de atunci etalonul meu de frumusețe copilăreas-că. Imaginea ei vine și astăzi, arareori, zâmbind, către mine. Datorită acestei fetițe frumoa-se, eu, care nu prea mă laud cu pietatea filială, nu pot să arunc lucrurile primite de la părinți. Într-o zi am fost văzută de un cunoscut că mănânc, cojind-o, o pâine mucegăită. „Ce naiba mănânci ?”, a țipat el îngrijorat, la mine. „Ăa, păi…”, am înghițit bucata, bâlbâindu-mă. Cred mai degrabă că aș fi țipat eu la el îngrijorată. De multe ori m-am întrebat ce fel de pasăre e rândunica de mare, dar au trecut mulți ani fără să mă apuc să cercetez cum arată. Nu are legătură cu specia rândunicilor dar a fost botezată așa, datorită cozii sale lungi. Dacă ar fi să aleg ce să devin în altă viață, nu do-resc deloc să fiu lebădă sau păun, ci mai degrabă rându-nică de mare. Pentru că n-am văzut-o decât pictată, pot spune că e o pasăre sărăcă-cioasă, care nu impresionea-ză. Dacă veți întâlni vreodată o rândunică de mare, să vă purtați blând cu ea. Nu am mai căutat reeditări ale vechii culegeri de basme de Andersen, și nu le-aș cum-păra, nici dacă s-ar găsi în librării. Fiindcă mi-am învățat lecția cu prințesa Kildein, nu mai vreau să văd cărți cu ilustrații frumoase. Poate că fetița din desenul cărții s-a făcut mai frumoasă rămânând ani de zile înlăuntrul meu, dar, dacă o distrug și pe ea cu nepăsare, nu îmi va mai ră-mâne nimic frumos pentru tot restul vieții. Cu puțin timp în urmă am avut ocazia să pun mâna pe cartea unei poete de marcă din România de azi, culegerea A-delei Popescu, intitulată În-tre noi – timpul (în tradu-cerea lui Sumiya Haruya). Da-torită pasiunii mele pentru Povestea Prințesei Vultur, de câte ori văd o carte legată de România simt un imbold lăuntric s-o deschid. Poezia Adelei Popescu este extrem de concisă, în cuvinte simple exprimă niște stări de spirit subtile, aluzive, mar-când adâncimea timpului, dacă mi-aș putea permite să spun astfel. În ele există un aer anume, pe care nu se poate a-dăuga nici o etichetă cu ex-plicații. Aș vrea să închei eseul meu foarte subiectiv despre România cu o poezie a Adelei Po-pescu, Fabulă. Aceasta nu este în mod special cea mai de remarcat din volum, dar am ales-o deoarece m-a încălzit legătura cu Brâncuși.