Istorie după comenzi politice și istorie adevărată

Dintotdeauna i-am cotat pe profesorii de istorie drept niște mincinoși fără voia lor. Argumentez prin faptul că sunt puși în situația de a minți. Practic, de a preda copiilor minciuni gogonate, scrise în cărțile de istorie după diferite comenzi po-litice, din diferite epoci. Așa că, nici după 100 de ani, nu știm cu precizie cine a tras în țărani, în 1907? Din al cui ordin? Sau, a existat Vasile Roaită ori nu? Cine a tras la Revoluție și din ordinul cui? Cine i-a chemat pe mineri? Iată doar câteva minciunele cuprinse între copertele cărților de istorie care se predau în școli. Am să încerc să relatez pe scurt o adevărată filă de istorie, trăită de neamul românesc și nerostită de nimeni încă.

 

În anul 1949, Partidul Comunist, prin politica sa ateistă, a dat un ordin ca să se coboare de pe pereții școlilor icoanele sfinte ortodoxe. Nașul meu de botez și cununie, pe nume Ion Miron, din satul Rădășeni, regiunea Suceava, învățător în satul lui natal, s-a opus unui asemenea ordin aberant. Când secretarul de partid al raionului Fălticeni i-a ordonat să coboare icoanele, el a răspuns cu destulă evlavie: „Eu sunt un bun creștin și nu pot face așa ceva; dacă doriți, coborâți-le dumneavoastră”. Acest răspuns l-a dus imediat în tagma trădătorilor de țară. Au urmat luni în șir de șicanare politică și de amenințări cu închisoarea. În noaptea dintre anii 1949–1950, mă aflam în casa bunicului meu, Vasile Manolache, din Rădășeni, alături de întreaga familie. Era prezent și nașul Ion Miron, care era frate cu bunica și cumnat cu sărbătoritul. Taman la miezul nopții, când cu toții se bucurau de sosirea noului an, un vecin de-al nașului a venit tiptil, pe ocolite, printre livezi, și l-a anunțat în mare taină că un pluton de securiști, înarmați până-n dinți, au împresurat toată casa și bat disperați pe la uși. Nașul Miron, simțind primejdia, a îmbrăcat pe fugă o cațaveică de-a bunicii, s-a îmbrobodit cu-n bariz mare, ca să nu i se observe fața, și ca o nălucă, în plină noapte, s-a făcut nevăzut. La nici o oră de la plecarea lui, gospodăria bunicului era împresurată de securiști. Cineva îi informase că nașul s-ar afla în acel loc. După o scotocire ilegală, s-au lămurit că nu era nici urmă de învățător și au plecat. Din acea noapte, timp de șapte ani, nimeni nu a știut unde se află, dacă mai trăiește sau a murit nașul Miron. În toți acești ani, prin toate pădurile României se făceau adevărate vânători de oameni, mai ceva ca pentru animale sălbatice. Armata de securiști și milițieni, deopotrivă, cutre-iera zi și noapte prin toate hă-urile munților. Una dintre surorile mamei devenise, între timp, învă-țătoare în satul Rădășeni și, periodic, era chemată la Con-siliul Popular, în anchetă, de către securiști în civil, și întrebată dacă știe ceva despre unchiul ei. Mereu era pusă să-l recunoască, dintre zeci de fotografii ale celor uciși în munți. Nu se știe cine din sat, că erau anchetați mai mulți, ca să nu mai fie pus pe dru-muri, a afirmat, fără a fi sigur, că unul dintre ei ar fi învă-țătorul Miron Ion. Din acel moment, a încetat definitiv hărțuiala. În toți cei 7 ani, spre no-rocul lui, dar și datorită neinspirației securiștilor de a-l bănui unde se ascunde, nașul n-a plecat nicio oră din sat. A fost ascuns, hrănit și îngrijit de o soră de-a lui, necă-sătorită, care stătea singurică într-o căsuță ca de poveste, alături de gospodăria fratelui lor Costache Miron, care era singurul sanitar din sat. A-ceastă femeie, 7 ani, zi de zi, a cărat cu spinarea, în traistă, verdețuri din grădina ei la piață la Fălticeni, 4 km dus și 4 km întors, ca să facă rost de bani pentru întreținerea ei și a frățiorului ei drag, aflat la necaz. Ziua, nașul stătea în-chis în beciul de sub casă, iar seara, pe răcoare, ieșea pe prispa casei să respire aer curat, în voie. Șapte ani a ținut această mare taină, după care, datorită unui decret, de amnistiere și reabilitare, dat de Gheorghe Gheorghiu-Dej, odată cu retragerea trupelor sovietice din țară, nașul, sfătuit de fratele lui de la Bu-curești, doctor în teologie, Miron Grigore, a avut curajul să se predea securității. În plină iarnă, pe o noapte ca de smoală, într-o sanie cu doi cai, prin sate, mai pe ocolite, s-a prezentat direct la ușa securității din Suceava, declarând: „Eu sunt Ion Miron, învățătorul din Ră-dășeni”. După un scurt interogatoriu, i s-a permis să plece liber acasă, la copil și soție, iar după două săptămâni a primit buletin de i-dentitate cu stema Republicii Populare Române. Apoi, după șase luni, mai precis în următorul an școlar, a fost reabilitat complet și reîncadrat în învățământ, ca învățător, la Școala Generală cu Clasele I–VIII din satul Lămășeni, comuna Rădășeni, unde a slujit cu sfințenie la catedră, până la pen-sionare. Surioara lui, „țața Maria“, cum îi spuneam noi toți în familie, după ce și-a văzut fratele sănătos și rea-bilitat, s-a retras la mănăs-tire, fără a cere nici măcar un bănuț ca răsplată pentru truda ei. Astăzi își doarme somnul de veci în cimitirul mănăstirii pe stil vechi Brădățel de Neamț, sub numele de maica Magdalena. Aceasta este fila de istorie, adevărată, care nu aș dori nici în ruptul capului să se mai repete în istoria neamului nostru, din cauza unor minți încă necoapte. Mircea Riscu, Fălticeni