Și în învățământ, omul sfințește locul!

Cât de înțeleaptă este această zicală românească, pe care însă prea ne împotrivim să o punem în aplicare. În niciun fel nu vrem a ne da silința de a ne desprinde definitiv dintr-un sistem prea centralizat, așa cum a fost sistemul comunist. Se tot aude, se vorbește despre descentralizare, dar nu se face nimic în acest sens. În toate ramurile activității sociale, se așteaptă mereu ordin de la centru. De la cineva, care să facă ceva, pentru cineva. Românul nu reușește să se trezească din această visare și crede cu încăpățânare că acel cineva va veni, ca Harap-Alb din poveste, călare pe un cal alb, și-i va îmbunătăți traiul, fără să gândească măcar o clipă că acest lucru trebuie să-l facă singur. De exemplu, s-a declarat că învățământul românesc este mediocru, însă doar atât, fără a se lua și măsurile necesare de îmbunătățire. De 17 ani se tot încearcă a se face reformă în acest vital domeniu de activitate socio-economică, și numai nu se realizează. Plecând de la ideea că omul sfințește locul, primul pas al reformei ar trebui să fie descentralizarea. Ce fel de descentralizare o fi aceea, când Ministerul Educației și Cercetării, prin slujbașii săi, vine cu propunerea „tezei unice“ la clasa a VII-a?

 

Înseamnă că nici în ceasul al 12-lea nu vrem să ne trezim la realitate. Prea bine se știe că potențialul uman de recepționare, prelucrare și stocare a cunoștințelor are valori diferite de la un individ la altul. Cum oare se pot testa, cu aceeași mă-sură, doi indivizi (elevi), care provin din medii sociale total diferite? Ce rezultat va obține elevul dintr-un sătuc izolat, din vârf de munte, unde a fost instruit de un profesor suplinitor necalificat, în comparație cu un elev instruit de un profesor definitiv, cu gradul didactic I, dintr-o mare urbe? Adevăratul învățământ nu se face nici la minister, nici la inspectoratul școlar, ci acolo, jos, pe scândura pupitrului, de la catedră, în colbul clasei. Acolo, între elevi, unde suveran este doar profesorul. Această realitate a fost demonstrată cu demnitate, zeci și zeci de ani la rând, de către mii și mii de educatori, în frunte cu „Domnul Trandafir“. Iar astăzi, fără pic de jenă, cum a-jung la anii pensionării, ei sunt aruncați afară din învățământ, ca niște măsele stricate. Oare aceasta să însemne reformă? De ce, oare, nu se ține cont că acești oameni au acumulat, în ani, o adevărată comoară psiho-pedagogică? Ar fi destul de benefic pentru societate ca experiența lor să fie folosită în continuare, în procesul instructiv-educativ. Educatorii care se simt în putere (și sunt destui) să fie cooptați în activități extracurriculare, organizând diferite cercuri aplicative sau ateliere, după comanda socială locală. Dacă în orașe funcționează, pe ici, pe colo, câte un club școlar, cu diferite activități atractive pentru copii, în mediul rural lipsesc cu desăvârșire. Oare n-ar fi bine ca și aici aleșii locali să „sfințească locul“ și să sprijine școala, pentru activități benefice, fără a mai primi indicații de la centru? De ce se zgârcește Guvernul la câțiva bănuți în plus, alocați pentru asemenea activi-tăți, fără a lua în calcul ce valori educaționale se pot câștiga? Într-o reformă adevărată, după descen-tralizare ar urma a doua etapă, și anume aceea de calificare și perfecționare a cadrelor didactice, la care să se adauge salarii pe mă-sura muncii. Nu oricine poate să desfășoare o asemenea muncă. Fără a exagera, un cadru didactic trebuie să aibă har pentru această nobilă activitate umană. Nimic în viață nu se face fără dăruire, dar mai cu seamă în învățământ. Un cadru didactic, bine pregătit și cu har, nu are nevoie să fie controlat și dirijat de la centru, prin ordine și circulare, care de care mai năstrușnice. El știe și va urma cu strictețe programa școlară, cât și comanda socială primită. Dar ce poate să facă, când îi este impusă o programă stufoasă, mult prea încărcată și, prin aceasta, ineficientă, care de multe ori nu are nicio legătură cu viața socială. Dacă se va continua așa și nu se va ține cont de valoarea și potențialul intelectual al elevilor, cu siguranță că se vor obține rezultate din ce în ce mai slabe la învățătură și, din păcate, se vor aprinde, pe bănci, din ce în ce mai multe lumânări în memoria copiilor care n-au reușit să țină pasul cu nebunia și complexitatea programelor școlare, în special în gimnaziu. Experiența didactică a demonstrat că, în dozarea transmiterii cunoștințelor, trebuie să se țină cont și de elev. Exact ca în medicină, când se prescrie o medicație pentru o afecțiune oarecare, mai întâi consulți pacientul ca să-i determini starea lui generală. Apoi începi să-i dai medicamente, pic cu pic, să se constate cum răspunde la tratament. Dacă îi face bine, continuă tratamentul, dacă nu, te oprești și încerci altceva. Așa și la școală, dacă un elev nu vrea, din diferite motive, obiective sau subiective, să primească informații, degeaba mai insistăm, că tot la mediocritate ajungem, sau mai rău! Astăzi, în societatea românească bântuiește o boală molipsitoare, aceea ca toți copiii să aibă măcar liceul și dacă se poate și cu exa-menul de bacalaureat, ca apoi să plece în lume, la spălat vase, la cules căpșuni sau la alte munci. Oare efortul nostru financiar, al tutu-ror, nu este prea mare? N-ar fi mai bine ca, din timp, să urmeze o școală profesională, după posibilități și aptitudini, ca să devină un bun meseriaș într-o ramură economică? Pentru a se îndrepta aceste lucruri, trebuie întărită legătura între familie și școală. Familia trebuie să fie prima interesată în acest demers, al orientării școlare și profesionale. Școala îi pune la dispoziție opțiunile, dar de hotărât familia hotărăște ce cale va urma copilul în viață. Cu durere trebuie recunoscut că, în continuare, marea majoritate a familiilor se sustrag de la activitatea instructiv-educativă a propriilor lor copii. Dacă, astăzi, în viața copiilor pătrunde tot mai mult și destul de timpuriu tutunul, alcoolul, cafeaua și chiar drogurile, vina o poartă nu elevul, ci mai întâi familia, societatea, biserica și școala. Toate relele lumii, copiii le învață pe drumul între casă și școală. Aici, în acest interval, nimeni nu-i urmărește comportamentul social. Dacă profesorul știe tot ce face elevul la școală, și părinții, la rândul lor, ce fac copiii acasă, puțin se știe de către ambele părți ce face pe acest drum necontrolat. Pentru a se îndrepta asemenea neajunsuri din viața noastră de zi cu zi, trebuie adunate toate forțele edu-caționale la un loc, fără a mai aștepta ordine și dispoziții de undeva. Este bine de amintit, încă o dată, că omul este acela care, din totdeauna, a sfințit locul în care a fost determinat să trăiască. În comunitatea unde oamenii vor fi uniți, traiul lor va fi destul de fericit și ferit de cele mai oribile degradări morale și de comportament. Prof. Mircea Riscu, Fălticeni