Victoria Dragu Dimitriu – Șeherazada care ascultă

O carte care se savurează ca mireasma celor dintâi flori ale primăverii este cartea marii Doamne a Radio România Cultural, Victoria Dragu Dimitriu, Povești ale Doamnelor din București, Editura Vremea XXI, București, 2004. Impresia de prospețime, care alcătuiește o combinație rară cu istorisirile despre un București, despre oameni și case care nu mai sunt, ține de spiritul viu, tânăr al povestitoarelor și de eleganța și expresivitatea stilului autoarei. Conștientă de talentul său, Victoria Dragu Dimitriu și-l respectă exemplar, onorând, într-o vreme cu numeroase scrieri grăbite, ideea de lucru atent pe pagina de manuscris, de bijuterie de „mâna întâi”, cum spune, evocându-le pe cele de la „Resch, vis-a-vis de Teatrul Național”, una dintre eroinele cărții.

 

Când am cunoscut-o în 1978, într-un București marcat încă puternic de tragedia cutremurului, m-a chemat la fereastra biroului său (ca hubloul unui submarin, plutind deasupra Capitalei) și, vrând să-mi arate cum să ajung la stația de care o întrebasem, a început, por-nind de la acoperișuri și turle, să coboare împreună cu mine în povestea locurilor pe care le cunoștea atât de bine și le iubea atât de mult. Nu știu dacă Victoria Dragu Dimitriu atunci o știa, dar cartea aceasta încă de pe atunci în-cepuse să se scrie. Poveștile Doamnelor din București sunt povești ale unor familii vechi, ale unor personalități ale culturii noastre, dar mai ales ale unui București care nu mai este. El s-a retras în subteranele timpului. Chiar dacă mai există și azi Carul cu Bere, chiar dacă a reintrat în stăpânirea familiei, într-un oraș „ acuma folosit de străini, străini autohtoni, dar străini” (în care rar se mai întâmplă ca „cineva să locuiască într-o casă gândită de părinți”), cum îl vede Irina Nicolau, reinstaurarea lucrurilor care l-au făcut un simbol al Bucureștilor de odinioară rămâne, spune Anca Giurchescu, „un mare semn de întrebare”. Și aceasta în-tr-unul din puținele cazuri fericite, ale supraviețuirii clădirii, deși modificate, când Elisabeta Isanos nu a putut salva din casa în care mama, poeta Magda Isanos, a trăit, a suferit și între ai cărei pereți s-a stins, decât un fragment din ornamentul său cu dragoni, când cele mai multe, majoritatea nu mai sunt azi decât cuvinte. Toate însă, case, e-roine, vremuri, grație Victoriei Dragu Dimitriu – o Șeherazadă care ascultă, provocând printr-o așteptare fremătătoare, participativă, fecundă, caldă, Povestea –, capătă, asemenea încăperii în care i se destăinuiește Alice Magheru, „un aer fabulos”, par luminate „nu de soare, nici de becuri, ci de o lumină acumulată în timp și restituită acum, dintr-o rezervă de energie secretă”. Autoarea în-săși, printr-o miraculoasă implicare sufletească, a sa în is-torisirile Doamnelor, a citito-rului în cartea ei, ajunge pe măsură ce lectura înaintează să capete, pornind de la chipul de pe copertă, al Doamnei Eugenia Popescu Judetz, la 16 ani și trecând prin atâtea alte chipuri, ca al Irinei Nicolau, de pildă – „un om bun, puternic, voios, plin de încredere și credință”, radiind inteligență, formând mulți tineri „în arta de a trăi asumat”, dar și să dezvăluie, chipul uneia din cele din urmă Doamne al Bucureștilor. Istorisirea sa începută în această carte fermecătoare trebuie neapărat continuată, pentru că magia ei a acționat subtil asupra cititorilor, transformându-i, la rându-i în ascultătorii Po-veștii Doamnei Victoria Dragu Dimitriu care de-abia de-acum urmează.