Un punct de vedere

Tichia de mărgăritar a românilor Cine urmărește cu oarecare interes viața politică românească nu poate să nu fie derutat în legătură cu forma de guvernământ și regimul politic din România, țară despre care zicem că mai e a noastră. La Constituție se zice că România este o republică semiprezidențială, cu un președinte ales, acum, pe cinci ani (ca să nu se spună că nu păstrăm o continuitate a cincinalelor!), îndeplinind funcția de șef al statului, care reprezintă România în relațiile internaționale. În realitate însă, după cum scrie la gazetă și se arată cu ostentație de prost gust pe sticla televizorului, noi avem și președinte și rege.

 

Îl vezi peste tot: alături de Președinte, la recepții, la lansări de carte, la Moscova, lângă Putin, la NATO, dă autografe, primește admiratori nostalgici și curioși, vorbește în numele României și, în general, face prea multe ca să nu deranjeze. Nedumerirea vine din încercarea de a ghici forma de guvernământ la care se încadrează România, la republici sau la monarhii. România se încadrează și la una, și la alta, caz unic (ne-am învățat să fim unici și veșnici!) de republică aristodemocraticească, formă de guvernământ cerută de boierii patrioți curților străine (practica de a merge cu jalba-n proțap și cu căciula-n mână e veche la români), la începutul secolului al XIX-lea. Ne-au trebuit 200 de ani să realizăm programul acelor boieri patrioți, care voiau și republică și monarhie, și regim aristocratic și democrație. Și, ca să se vadă clar că avem și rege, o lume pestriță, de la „madam capot” până la scriitori și filosofi, se adresează ex-ului cu maiestate, sire, vorbesc de regele Mihai al României, de alteța sa, prinț de România, un oarecare Duda, de principesa de România, Margareta, care a primit, la un 30 decembrie (1996 sau 1997?), într-o ceremonie de aniversare a abdicării, unde a fost prezent și Petre Roman, succesiunea la tron și toate drepturile regale din mâna neînsemnatului ei tată. Supremă umilință pentru Țară: conform vechilor uzanțe, de pe vremea lui Carol I, rege prusac, dar rege adevărat, fetele nu aveau dreptul să acceadă la tron. Vom avea o dinastie Hohenzollern-Duda. Vezi, se poartă la casele regale amestecul de sânge albastru cu sânge proletar, într-un efort de democratizare a patului conjugal: cutare infantă a Spaniei, din familia de Bourbon, s-a căsătorit cu ghidonul de bicicletă al unei vedete sportive, un prinț nordic a luat în căsătorie o femeie care a mai fost măritată, considerând, probabil, că virginitatea unei femei e o povară prea mare pentru el, moștenitorul tronului Angliei a luat ce i-a plăcut, o Cămilă! Margareta lui Mihai Hohenzollern a luat pe Duda, proletarul, căsătorie de pe urma căreia se poate învăța ceva: Cine se culcă cu o prințesă coaptă de ani devine prinț. Pe baza aceluiași raționament: oare cine se culcă cu o bucătăreasă devine bucătar? Toată această mascaradă m-ar lăsa indiferent, dacă nu s-ar face și pe banii mei. Eu mă întreb, întrebați-vă și voi, care-i lista civilă a ex-ului și familiei sale, incluzând aici și pe prințul proletar Duda? Cât ne costă, dom’le, menajeria regală? Englezii, care au monarhie, au regină adevărată și casă regală veche, sunt foarte sensibili la cheltuielile casei regale, fiind ei, o bună parte, dispuși să anuleze cheltuielile. Noi, care ne facem că avem și rege, de ce nu trebuie să știm câți bani ne costă? Îmi fac datoria să vă reamintesc că, în timpul crizei econo-mice din 1929-1933, apărea, la capitolul cheltuieli bugetare, un domn „C” (chiar așa, C!), care avea în dreptul lui niște sume cu foarte multe zerouri. Era pe vremea când învățătorii, profesorii, funcționarii, după ce li s-au aplicat „curbele de sacri-ficiu”, nu primiseră salariile de 6 luni. Un fruntaș al cadrelor didactice, se pare Forțu, dacă-mi amintesc bine, se întreba revoltat cine este dl „C” și a aflat că este regele Carol al II-lea. S-ar putea ca unora (mulți?, dar numai atâția!), legați de monarhie și fostul rege, sentimental, zic ei, din interes material, zic eu, să nu le placă modul în care vorbesc despre „regele” lor. Unii dintre acești puțini regaliști au mâzgălit niște hârtie, mâzgălituri pline de neadevăruri și de un servilism grețos, bune de adormit proștii. În ce mă privește, am spus-o elevilor mari și studenților, profesorilor și celor care se ascultă numai pe ei, celor care, nu puțini, m-au întrebat despre monarhie și regi: pentru mine, ultimul rege a fost Decebal. În rest, o lungă perioadă de timp, am avut domni, aproape aleși, întrerupți de o regalitate contestată. Acum am ca „domn” pe Băsescu (așa a vrut lumea, tot așa cum a vrut și rege, la 1866) și, când s-or împlini cinci ani, voi alege alt domn. Eu nu sunt dispus să cedez nici un atom din suveranitatea mea, cuiva care ar avea nerușinarea să rămână cocoțat pe Țară toată viața și toată moartea. Mai adaug că niciodată n-am aspirat la rangul de țucalar regal și nu vreau ca din banii mei amărâți să-i ție rangul lui Mihai și „ranga” lui Duda. Cu siguranță, unii compatrioți au fost sincer impresionați de nefericirea copilului Mihai, de exilul fostului rege și de faptul că, după evenimentele din 1989, nu i se dădea voie să intre în țară. Multe capete foste încoronate au trecut prin această experiență și nici Mihai, ca rege, nu l-a primit în țară pe tatăl său, Carol al II-lea; nici fostul domn al Unirii Mici, Alexandru Ioan Cuza, n-a mai fost primit în țară de prusacul Carol I. Unii și-au temperat pornirile regaliste când l-au auzit pe „regele” lor rostind sentențios: „restitutio in integrum”. Se așteptau la altceva de la un fost rege, că, adică, vine și el să-și vadă locurile copilăriei, că îi face bine aerul de Carpați. S-a dovedit că Mihăiță are gânduri mult mai prozaice și mai lumești: confiscarea unei însemnate părți din România. Omul se bazează pe tupeu, pe niște legi postdecembriste strâmbe pentru imensa majoritate și drepte pentru câțiva, pe ambiguitatea unor înscrisuri vechi și pe nepăsarea, neștiința și incompetența politicienilor noștri. Acum, pe coarde dezacordate, acompaniat de o șleahtă de interesați, zdrăngăne cum că ar fi făcut el lovitura de stat de la 23 august 1944. Să fim serioși! Nu-l ducea capul pe fostul rege la o treabă așa de importantă. Se face că uită că în Palatul regal adăpostea doi comuniști de vază: Pătrășcanu și Bodnăraș. Cum putea schimba roata istoriei un tânăr care se ținea de fustele măsii și era timorat de personalitatea mareșalului Antonescu? Altceva trebuie spus: l-au prins și pe el evenimentele acolo, a semnat ce i s-a dat, după cum a semnat și actul de abdicare, la 30 decembrie 1947. Cred că prințesa româncă Bibescu (am avut prinții noștri, din familii domnitoare strălucite) a avut mare dreptate când a spus ca să se știe: „Mihăiță a început să vorbească la patru ani și de atunci n-a mai spus nimic!”. Totuși a învățat și fostul rege ceva; a învățat să ceară și să i se dea. El cere munți și văi, pajiști și ogoare, vii și livezi, păduri (zeci de mii de ha), domenii, palate și castele, și n-ar face-o dacă nu i s-ar sufla în borș. Este o înțelegere tacită: să-i dăm lui, ca să putem fura și noi. Trai neică, pe banii Țării! Potrivit legilor vechi și noi, fiecare are dreptul să-și moștenească părinții. Fostul rege ar trebui să-l moștenească pe Carol al II-lea, care a jumulit frumos România, fiind amestecat și în toate afacerile dubioase, plecând din țară, la 6 septembrie 1940, cu 7 vagoane încărcate cu averi. Dacă năbădăiosul lui tată nu i-a lăsat nimic, măcar ceva din afacerea timbrului aviatic, România și poporul român ce obligații au? I se dă Peleșul? Cât a robit țăranul român din România Mică pentru capriciile lui Carol I! Domeniile regale sunt domenii ale statului român. Regii, casa regală, aveau numai drept de uzufruct, nu de proprietate deplină. Își poate imagina cineva că regina Angliei, Elisabeta a II-a, poate să vândă bijuteriile coroanei și să joace banii, să zicem, după bunul plac, la ruletă, în Las Vegas? Am făcut un efort substanțial să înțeleg de ce unii mai cu moț ca noi și cu pretenții, care pot fi măsurate doar cu prăjina, și-au trimis regii pe lumea cealaltă. Îi am în vedere pe englezi, care l-au executat pe regele lor, Carol I Stuart, în 1649. Acesta, cu capul pe butuc, ar fi rostit: „Amintește-ți”, adresat, cu siguranță, altor regi, nu poporului englez. Nici francezii n-au fost mai blânzi; l-au ghilotinat pe Ludovic al XVI-lea, în 1793, și pe regină, una, Maria Antoneta, care a rămas celebră prin prostie: „dacă n-au pâine, să mănânce cozonac!”. Ce să mai vorbim de Romanovii Rusiei? Săracii, au fost lichidați de bolșevici, că, dacă erau lichidați de alte forțe politice, suportau mai ușor! Credeți că președintele Putin nu i-ar da în gât, pe scări, pe urmașii Romanovilor, dacă ar îndrăzni să ceară numai fie și Palatul de Iarnă? Asemenea urmași există. L-am apucat în viață pe prințul Iusupov, cel care l-a lichidat pe Rasputin. Unii zic că atunci când i s-a cerut abdicarea lui Mihai Hohenzollern, caracterizată de regină ca „un divorț elegant de monarhie”, cei veniți pentru așa o treabă erau înarmați. Eu, unul, nu cred. Adevăr grăit-a poporul: „pe cine nu lași să moară, nu te lasă să trăiești”. Ne-am pricopsit! Prof. ION CERNAT