Lecția de biologie și… câinii fără stăpân

De când există școală adevărată în România, din programa de învă-țământ n-a lipsit obiectul Științele naturii sau, cum este numit astăzi, Biologia. Încă de la grădiniță și din ciclul primar, copiii iau legătură cu principalele noțiuni despre relațiile interspecifice dintre viețuitoare, inclusiv omul. Botanica, Zoologia, Anatomia, fiziologia și igiena omului, iar, mai nou, Ecologia sunt doar câteva discipline biologice care se învață în clasele gimnaziale și liceale. Dintre toate, obiectul cel mai complex, care include cunoaș-terea principalelor însușiri ale viu-lui și neviului, este ecologia. Aceas-tă disciplină studiază și demon-strează cum funcționează marea familie a viului pe Terra.

 

Plantele și animalele, în totalitatea lor, alcătuiesc Biosfera, adică învelișul de viață al pământului, alcătuit din multiple ecosisteme, care se află într-o continuă legătură cu Bioto-pul, reprezentat prin: Litosferă, Hidrosferă și Atmosferă. Atât de trainice și bine organizate sunt a-ceste legături, încât, numai în ca-zuri extreme, pot fi dereglate de anumiți factori naturali. Din multitudinea de factori, cum ar fi efectul de seră, găurile de ozon din atmosferă, radiațiile so-lare, cutremure, secete cumplite, inundații catastrofale etc., cel mai periculos în dereglarea sau distru-gerea unui ecosistem este factorul om. Printr-o activitate nesăbuită și necontrolată a sa, omul poate pe-riclita viața unui ecosistem și, nemijlocit, chiar viața lui. Spre exemplu, cu ani în urmă, în Australia, fiind un continent izolat de restul lumii, în fauna locală nu viețuiau iepuri de câmp, ca la noi, cu toate că aveau hrană și un climat favorabil. În atare situație, la sfatul unor biologi, s-a hotărât să se a-ducă, din Europa și nu numai, ie-puri de câmp, perechi, pentru în-mulțire. La început, toate au fost bune și frumoase. Iepurii se înmul-țeau în voie, datorită condițiilor pri-elnice de viață. Vânătorii, la rândul lor, erau cei mai fericiți de pe fața pământului. Numai că, după un interval destul de scurt de timp, iepurii s-au înmulțit atât de mult, încât hrana lor naturală nu mai era suficientă și au fost nevoiți să atace grădinile de zarzavat și culturile fu-rajere. Nici cu câinii, nici cu vâ-natul în masă, australienii nu reușeau să readucă efectivul de iepuri la normal. La o sumară analiză a situației, tot biologii au dat soluția: să se in-troducă în habitatul australian vul-pile. Așa s-a procedat. Dar, pentru că aveau hrană abundentă și erau ocrotite prin lege, vulpile s-au înmul-țit, la rândul lor, peste măsură. Într-adevăr, au redus drastic efectivele de iepuri, dar, neavând nici ele hrană suficientă, au început să atace cote-țele de păsări ale fermierilor, provo-când pagube însemnate. Ca să reducă numărule exagerat de mare al vul-pilor, au introdus în câteva exempla-re vii viruși ai unor bacterii specifice, dar fără să se gândească că asemenea boli erau transmisibile și la om. Și, de aici, o serie întreagă de necazuri, pricinuite de hotărâri nechibzuite de a interveni în dinamica și autore-glarea ecosistemelor. Astfel de nenorociri, neobserva-bile la prima vedere, ne pasc și pe noi, astăzi, în special pe cei ce trăim în mediul urban, când protejăm, fără temei, câini vagabonzi, care, biologic, sunt purtători și vectori siguri ai celor mai cumplite boli, transmi-sibile și la om. În afară de rabie (tur-bare), afecțiune cunoscută de mai toți dintre noi, există o sumedenie de CESTODE (Panglici), de exem-plu, care au gazdă intermediară câi-nele și de la care, cu ușurință, se pot transmite și la om. Spre exemplu, Tenia minusculă a câinelui – ECHI-NOCOCUS GRANULOSUS, din clasa cestode (viermi lați) – are o lungime de 5-6 m, este alcătuită dintr-un SCOLEX (cap) mic și 3-4 proglote, unde se produc multiple OCOSFE-RE, care, pe cale digestivă sau respi-ratorie, pot ajunge în organismul uman, formând un chist numit CHIST HIDATIC. Mai întâi apare în ficat, apoi, prin circuitul sanguin, trece în plămâni, rinichi, măduva oaselor și chiar în tegumente. În fază generalizată, boala este fatală. Fie-care chist hidatic conține în interior mai mulți scolecși, care, printr-o în-mulțire rapidă, pot ajunge la două milioane, formând, la deschiderea chistului, așa numitul nisip hidatic. Aceste chisturi hidatice pot deveni foarte voluminoase, ajungând la mărimea unui cap de copil nou-năs-cut. Când oamenii vin în contact cu câinii, pericolul infestării devine foarte mare, în special la copii, ca, apoi, generalizată, boala să devină letală. Un alt cestod, tot atât de pe-riculos, este și Tenia câinelui și pisicii – DIPHYLIDIUM CANINUM, cu o lungime de la 10 cm la 1,4 m, ce are ca gazdă intermediară puri-cele de câine – CENOCE-PHALUS, care consumă ocosferele teniei, împrăștiate în țărână împreună cu excrementele câinelui. Puricii a-dulți, găsindu-se pe câini, sunt în-ghițiți de către aceștia în timp ce se ling. Un asemenea purice, infestat cu tenie, poate fi înghițit, accidental, și de un copil și, în acest fel, copilul se infestează de tenie. Numai din aceste două exemple trebuie să ne dăm seama câte neca-zuri ne vor aduce aceste animale, pe care unii oameni, în necunoștin-ță de cauză, le iubesc… cu prea mult zel. Pe lângă boli numeroase, chiar cauzatoare de moarte, în special câinii fără stăpân, vagabon-dând pe unde vrei și pe unde nu vrei, ne creează nouă, tuturor, dis-confort. Lătratul în plină noapte, depunerea excrementelor, purtă-toare ale celor mai agresive boli, în locuri vitale, nepotrivite, numeroa-sele accidente rutiere care au loc din cauza câinilor, spaima și trau-ma psihică, mai ales asupra copi-ilor, toate acestea nu pot fi rezol-vate, așa cum s-a propus, numai prin sterilizarea lor. Prin această intervenție se rezolvă o singură latură a problemei, și anume în-mulțirea lor excesivă, dar celelalte probleme anunțate rămân nerezol-vate. Un câine, în mod sigur, va mușca și după sterilizare, mai ales atunci când îi va lipsi hrana. Ne luptăm cu toții ca să păstrăm cât mai curat mediul în care trăim, reducând prin aceasta principala sursă de hrană a câinilor de la buncăre și gropile de gunoi. În acest caz, pericolul de mușcături va fi mult mai mare. La orice animal, lipsa de hrană mărește agresivi-tatea. În această situație, organele abilitate, și sunt destule!, trebuie să găsească soluții urgente, ca să dispară de pe domeniul public câi-nii fără stăpân. Altfel, riscăm o ire-parabilă deteriorare a vieții noas-tre, de care nimeni din această lume nu are cum să ne scape. Prof. MIRCEA RISCU, Fălticeni