Necazurile lui Trandafir

Nu, să nu credeți cumva că este vorba despre protagonistul povestirii lui Mihail Sadoveanu care, pe lângă acest nume, mai purta, în semn de respect, și apelativul Domnul. Nu vom face vorbire nici despre personajul plăsmuit de Ioan Slavici pe care sătenii l-au poreclit Tanda, după cum vă este cunoscut. Omul nostru este badea Trandafir Lavric din Calafindeștii Sucevei care, la cei 70 de ani ai săi, se prezintă într-o stare fizică destul de bună și etalează un tonus de invidiat, deși în viață i-a fost dat să pătimească necazuri multe și grele. „Când nu se țineau ele scai de mine, mă țineam eu de dânsele”, șăguia bătrânul când era bine dispus, în fața cârciumii lui Diaconescu. Deși în 1952 era doar un băitănaș inocent, a fost implicat în sabotarea acțiunilor de colectare a cotelor și trimis sub stare de arest la muncă silnică tocmai la Constanța, împreună cu tatăl și cu bunicul său, un fruntaș al satului.

 

Și de atunci, tot prin închisori și-a petrecut leatul, încât nici el nu mai știa rânduiala și motivele condamnărilor, că mereu se găsea cineva care să-i facă câte o arătare: ba că a spus, ba că a făcut, ba că a râs când nu tre-buia sau a fluierat în biserică, așa că, după mai mulți ani de reeducare, era dezorientat și prostit de-a binelea și nici nu mai conștientiza ce e bine și ce-i rău pe lumea asta. Știa doar că după o vreme vor veni iar după dânsul, deși în câteva rânduri s-a demonstrat la procese că nu el băgase ranga de fier, odată cu snopul, în valul batozei, dar, fiind de-al lui Lavric, i se acorda permanent o atenție sporită. Și când în comună se petrecea câte ceva mai deosebit, el trebuia să dispară: așa a fost ridicat împreună cu toți bărbații din familie când s-au confiscat pădu-rile, când s-a făcut colhozul și s-au luat caii oa-menilor, când s-a înfăptuit unificarea comu-nelor și ori de câte ori localitatea era vizitată de înalți demnitari ai vremii. Ce să-i faci, nevoia de liniște și frica de adevăr impuneau asemenea măsuri împotriva unor potențiali protestatari. Așa lui Trandafir al nostru i-au trecut anii mai mult prin procese și pușcării, că abia a mai apucat omul să se însoare într-o fereastră de libertate ceva mai îndelungată. Cu tatăl său se întâlnea mai rar pentru că, întâmplător sau nu, veneau acasă cu rândul, iar de la o vreme tata n-a mai venit deloc, în timp ce bunicul, cel cu pletele năclăite de unt și cu pălăria cu boruri întoarse, l-a plimbat, înainte de a se prăpădi răpus de torționari dar și de ani, de vreo câteva ori prin toată țarina și prin pădure și i-a arătat cu exactitate toate parcelele familiei, indicân-du-i și limitele acestora după niște semne numai de el știute: un răzor, un izvor, islazul dinspre miazăzi, iezătura iazului de la orizont ori brazda trasă undeva în zona necultivată. La fiecare oprire îngâna cu duioșie și tandrețe, de parcă ar fi mângâiat un copil bolnav: “Ogorașu tatii drag!” și cerea nepotului multă luare a-minte pentru că “Așa ceva nu poate să dureze prea mult”, iar toate vorbele lui îi vor fi de folos după ce el nu va mai fi să fie. “Un adevărat pro-roc”, cugeta tânărul care manifesta ceva preo-cupare față de asemenea afirmații pentru că, de la o vreme, chiar au început să-l intereseze, fără să creadă cu prea multă convingere în ele, neștiind atunci că va îmbătrâni și el până ce prorocirea bunicului va deveni realitate. Odată cu destrămarea colectivei, fiecare gos-podar și-a revendicat pământurile ce aproape 40 de ani au fost lucrate în comun. Același lucru l-a făcut și bădia Trandafir, numai că, la punerea în posesie, ogoarele nu mai cădeau pe vechile amplasamente, deoarece, la timpul potrivit, bunicul declarase mai puțin pământ pentru a diminua din taxe, impozite și cote. În felul acesta, situația din teren nu mai bătea cu cea din înscrisurile de la primărie și cancelaria cooperativei. În asemenea situație se găseau mai toți sătenii, dar ogoarele s-au restituit pe baza documentelor din arhive, realizându-se astfel însemnate rezerve la fondul funciar al comunei, după cum spuneau oficialitățile. Însă, până la urmă, de aceste suprafețe au profitat de-ai lui Lazurcă, Murgoci, Maloci, Cotos, Nemaciuc și alții, cu toții foști mahări pe la diferite consilii și comisii locale, încât se minunau cei care încă mai cunoșteau rânduiala vechilor posesiuni cum de au apărut „aiștia” vecini cu dânșii când neam de neamul lor n-au avut terenuri în zonele de la Dumbrava, Ho-raița, Iazuri, Săliște sau Toloacă. Neplăceri s-au ivit și la restituirea suprafețelor cu vegetație forestieră. De la început, câte un singur hectar, bine igienizat – rărit – căzănit, expus asaltului hoților de pădure, a fost pus în posesia proprietarilor sau urmașilor acestora. Toate cazurile litigioase au ajuns la Judecătoria Rădăuți. Așa bădia Trandafir Lavric, mai cu voie, mai de nevoie, s-a pomenit împricinat în vreo 4 – 5 procese: încălcare de posesie, furt din avutul personal, neasigurarea pazei la parcela de pădure, instigare la tăierea de arbori din proprietatea personală, încât omul se scula cu noaptea în cap și, cu traista în băț, iarna-vara, mergea pe jos, pe cărări și pe drumeaguri de câmpie, până la Hadic și de acolo cu terenul, la târg, pentru a se prezenta la apel la ora indicată. Când avea ceva timp la dispoziție se mai ducea pe la oborul de vite ori asista și la alte procese. Fără îndoială că era un ins cunoscut prin mediile în care a fost obligat să evolueze o viață întreagă. – Iar îmi dai bătăi de cap, măi Trandafire, i-a spus într-una din zile un judecător cu barba albă, frumos potrivită din foarfece. – Apoi dă, cucoane Cârdei, să mă ierți, de ți-o fi voia, că de hoție nu m-ai judecat încă nici o dată, ci numai de sabotaj, instigare la nesupunere, dușmănie față de ordinea socială, subminare a regimului, ultraj și câte altele. Dar să știi dumneata că de hoție nici un neam de-al meu n-a fost bănuit chiar atunci când se fura vârtos de la ceapeu. Iar pază la pădure n-am mai pus că și așa distrugerea s-a făcut cu știrea pădurarilor și banii s-au împărțit cu destulă feșterime și cu ceva polițai. Apoi, cu instigarea la tăiere de arbori, îți jur că i-am tăiat numai eu cu feciorii mei, n-am mai chemat pe nimeni, și erau ultimii zece copaci care au mai rămas de la hoți, de pe un hectar întreg. – Nu-i bine, nu-i bine, Trandafire! Pentru a-șa fapte legea prevede condamnare cu privațiune de libertate. Acte – bonuri – aprobări, Trandafire! Calafindeșteanul a rămas înmărmurit. Pen-tru prima dată în viață a simțit că i s-au încleștat fălcile și nu mai putea rosti nici un cuvânt. Nu am mai apucat a-i spune sobrului și imperialului judecător câte drumuri și întâmpinări a făcut pentru aceste acte la Primărie, Poliție, Ocol, Direcție, Prefectură, Comisie Comunală, Comisie Județeană, Arhive, Tribunale, Cadastru, Fond Funciar, dar toate fără prea multe rezultate concrete și cu o sumedenie de bani cheltuiți, deoarece domnul a pronunțat sec: „Cazul următor!”. Într-un târziu, mai mult ca pentru sine, bietul om a îngânat: „domn’ Cârdei…, domn’ Cârdei…”. Și a ieșit din sala de judecată, târându-și cu greu piciorul drept pe care aproape că nu-l mai simțea. Când a dat să-și scoată batista de la brâu, pentru a-și șterge sudoarea rece de pe frunte, nici mâna dreaptă nu l-a mai ascultat și, cu un ultim efort, a strigat cât l-au ținut puterile: – În cazanul cu smoală, în fundul iadului, la clocotit vede-v-aș să vă văd! Cu tăt cu curva voastră aceea chioară și cu cântarul ei cu tăt! Unde ești dreptate!? Unde ești adevăr!? Tot în temniță? V-am tot așteptat 50 de ani și n-ați mai venit odată! Apoi totul s-a cufundat ca într-o liniște izbăvitoare de catedrală… EMANOIL REI