> Despre managementul Teatrului „Matei Vişniec” din Suceava
Teatrul Municipal „Matei Vişniec” din Suceava reprezintă, fără îndoială, una dintre cele mai ambiţioase investiţii culturale realizate în oraş după 1990. Clădire modernă, nume important, proiecte numeroase, invitaţi valoroşi, festivaluri, vizibilitate naţională – toate acestea există şi nu pot fi negate. Sub conducerea lui Adrian Păduraru, teatrul a reuşit să se impună într-un circuit cultural care, acum câţiva ani, părea aproape imposibil pentru Suceava.
Şi totuşi, dincolo de această imagine corectă administrativ şi elegant construită public, persistă o întrebare pe care mulţi evită să o rostească direct: de ce teatrul nu reuşeşte să devină cu adevărat iubit de oraş?
Nu respectat. Nu apreciat instituţional. Nu bifat în rapoarte culturale. Ci iubit.
Există astăzi o senzaţie discretă, dar tot mai vizibilă, că între teatru şi comunitate s-a instalat o anumită răceală. O distanţă greu de explicat în statistici, dar uşor de simţit în realitate. Teatrul produce evenimente, însă rareori produce emoţie colectivă. Are activitate, dar nu întotdeauna are vibraţie. Funcţionează, însă nu reuşeşte mereu să devină necesar sufleteşte pentru oraş.
Iar aici începe, de fapt, adevărata discuţie despre management.
Un manager cultural nu este doar un administrator de proiecte şi bugete. El este creator de atmosferă publică, constructor de identitate şi mediator între cultură şi oameni. Or exact această punte pare, uneori, fragilă în cazul teatrului sucevean.
Se simte o orientare accentuată spre validarea intelectuală şi spre recunoaşterea din afara oraşului – festivaluri, parteneriate, cronici culturale, imagine artistică sofisticată. Nimic greşit în sine. Problema apare atunci când publicul local începe să simtă că instituţia vorbeşte mai ales către o elită culturală restrânsă şi mai puţin către comunitatea care o susţine.
Poate că teatrul a devenit prea preocupat să fie important şi prea puţin preocupat să fie apropiat.
În mod paradoxal, deşi poartă numele marelui dramaturg Matei Vişniec – un autor profund, dar şi uman, sensibil şi accesibil în multe dintre textele sale –, instituţia riscă uneori să lase impresia unei eleganţe reci, impecabile estetic, dar insuficient ancorate în emoţia vie a oraşului.
Nu este vorba despre lipsă de inteligenţă artistică. Dimpotrivă. Poate chiar aici apare vulnerabilitatea: excesul de cerebralitate. Cultura devine sterilă atunci când începe să privească publicul de sus, chiar involuntar. Iar spectatorul simte imediat când este invitat să admire, nu să participe.
Mai există şi un alt aspect, mai delicat: senzaţia unei stagnări de fond. Nu neapărat în activitate, ci în energie. Teatrul pare uneori prins într-o formulă corectă, dar previzibilă. Elegantă, dar fără risc autentic. Respectabilă, dar fără acel curaj care mută cu adevărat ceva în mentalul unui oraş.
Iar într-o comunitate precum Suceava, unde oamenii au nevoie de repere culturale vii şi sincere, nu doar de produse culturale bine ambalate, această diferenţă contează enorm.
Poate că adevărata provocare pentru Adrian Păduraru nu mai este aceea de a demonstra că poate conduce un teatru. A demonstrat deja asta. Întrebarea mai grea este dacă poate transforma această instituţie într-un spaţiu care să respire împreună cu oraşul, nu doar în faţa lui.
Pentru că un teatru devine mare nu atunci când este admirat de la distanţă, ci atunci când oamenii simt că le aparţine.
DIMITRIU LUCIAN
Comentarii