Cu numele prezent în mai toate luările de cuvânt din plenara lărgită a C.C. din decembrie 1961 şi nicicum privit în vreuna favorabil, ci dimpotrivă, trădătorul mai ales, Ştefan (István) Foriş, conducătorul Partidului pe aproape toată durata războiului, până în aprilie 1944, este un personaj puţin cunoscut public, însă mai curând ţinut ascuns decât ignorat pur şi simplu, ca şi alţii de aceeaşi condiţie din această perioadă – Boris Ştefanov sau Bela Brainer, să zicem –, desemnaţi şi instalaţi de Comintern, fără doar şi poate cu avizul lui Stalin, să conducă PCdR şi a căror poveste iscă până astăzi întrebări incomode şi spune adevăruri neconvenabile în mai multe privinţe.
Cât despre Partid, dată fiind orbita de un naţional special, selectiv, partinic, iar nu propriu-zis patriotic, pe care el s-a înscris cu Gheorghiu-Dej, elaborarea istoriei lui – pasiune de împrumut, moscovită, dar nu gratuită, ci cu funcţie, aceea de a legitima prin integrare în istoria neamului şi prin asociere cu faptele acestuia socotite glorioase – a avut de suferit din greu din pricina unor astfel de antecedenţe, mai ales cu atâţia alogeni (nu doar evrei!) la etajele lui de sus, de concepţie şi decizie, şi adus în situaţia nu doar de a face propagandă îndatorării şi iubirii pentru bolşevici şi bolşevism şi chiar sovietizării în cel mai propriu înţeles al cuvântului, dar şi de a aplauda dezrobirea prin însuşire sovietică a unor părţi de pământ românesc. Tocmai el, partidul care s-a erijat mai vocal decât oricare altul în moştenitor al marilor aspiraţii, lupte şi eroisme ale trecutului naţional. De la contopirea electoral-propagandistică a intereselor Partidului cu interesele poporului, încât cauza maselor populare largi e şi cauza Partidului, cum pretinde prin 1945, se ajunge repede la a se livra drept ivit din cele mai înaintate tradiţii de luptă ale poporului român şi continuator strălucit al acestora. Pentru comparaţie, Const. I.C. Brătianu, în septembrie 1944, cere doar recunoaşterea faptului că partidul lui este în România întemeietorul instituţiilor democratice, iar ţărăniştii, prin Iuliu Maniu, la aceeaşi dată, exprimă convingerea că principiile şi metodele lor sunt cele care pot îndruma naţiunea română pe calea evoluţiei sănătoase şi statul spre ţinta dorită: satisfacerea exigenţelor sociale, culturale şi economice ale neamului românesc. .
Or, suntem cu Foriş îndată după ce, faţă de ultimatumul sovietic din 1940, printr-un înalt activist al său, PCdR poate declara: Pe când războiul imperialist ia proporţii tot mai mari, măcelărind milioane de oameni, pe când în ţările capitaliste domneşte cea mai neagră mizerie şi jaf (sic!), popoarele din Uniunea Sovietică trăiesc într-o libertate şi egalitate deplină (sic!) şi U.R.S.S. continuă să ducă o politică de pace. Prin eliberarea Basarabiei şi nordului Bucovinei de către puternica Armată Roşie, zona păcii s-a lărgit, contribuind la menţinerea păcii în Balcani. Basarabia a fot smulsă în timpul regimului imperialist din trupul U.R.S.S. de către armata capitalismului român. Niciodată clasa muncitoare din România nu a recunoscut alipirea Basarabiei la România. Petre Gheorghe, adică Petre Ivan Gheorghieff, autorul raportului PCdR către Moscova din care se citează aici, urmează să fie condamnat şi executat în 1943 ca spion şi trădător, iar Ştefan Foriş, secretarul general al Partidului, intrat în conflict cu celula comunistă din Bucureşti la conducerea căreia românul bulgar se afla, va fi învinuit ulterior, în legătură cu faptul, de colaboare cu Siguranţa şi, la rândul lui, judecat şi condamnat – doar de Partid – şi executat în ascuns de oamenii acestuia în 1946. Mama lui, tot o măicuţă bătrână, dar nu cu norocul de a fi mamă de erou precum, peste câţiva ani, a lui Lazăr din Rusca, urmează să sfârşească la Oradea aruncată în Criş cu o piatră legată de gât.
Suntem, mai departe, şi într-un moment în care, autocritic, în documentele PCdR se recunoaşte că s-a greşit grav atunci când linia partidului a fost de partea lozincilor privind păstrarea integrităţii teritoriale şi apărarea graniţelor, greşeală dăunătoare partidului şi proletariatului, şi se susţine dreptul popoarelor la autoderminare până la despărţire de stat – prin popor înţelegându-se exclusiv poporul muncitor, cu excluderea reprezentanţilor naţionalişti ai imperialismului, burghezo-moşierimea şi statul ei asupritor. Autodeterminarea trebuie decisă, în spiritul internaţionalismului proletar, de poporul muncitor unit prin interesele proprii, de clasă şi de luptă de clasă şi peste orice hotare ale apartenenţei etnice – acesta este orizontul în care tratatează PCdR, în anii războiu-lui, chestiunea teritoriilor României Mari înstrăinate sau numai revendicate de alţii.
Aşa, un alt raport al C.C. al PCdR vorbeşte despre imperialismul anglo-francez, cu ajutorul căruia România capitalisto-moşierească îşi lărgise graniţele pe contul tinerei republici sovietice, a Bulgariei şi Ungariei şi vrea să dea asigurări despre cât de adâncă este simpatia maselor faţă de U.R.S.S. în condiţiile orientării dictaturii regale spre Germania. Date fiind politica de pace şi libertate a Uniunii Sovietice, precum şi sprijinul Uniunii Sovietice, muncitorii ies în stradă în iunie 1940, iar o delegaţie de muncitori şi intelectuali exprimă reprezentantului Uniunii Sovietice (n.n.: tovarăşul Lavrentiev) ataşamentul muncitorilor şi al intelectualilor faţă de U.R.S.S. şi de geniala ei politică stalinistă de pace. În acelaşi limbaj: Marşul triumfal al eroicei Armate Roşii în Basarabia şi Bucovina de nord, eliberarea Basarabiei şi a Bucovinei de nord de sub jugul capitaliştilor şi moşierilor români, întâmpinatrea cu un adevărat delir de către popoarele Basarabiei şi ale Bucovinei de nord a Armatei Roşii glorioase, manifestarea iubirii adânci faţă de poporul sovietic, partidul bolşevic, faţă de conducătorul şi eliberatorul popoarelor, tovarăşul Stalin, a[u] avut un răsunet şi o influenţă deosebit de mare în masele de la oraşe şi sate din România. În ziua când guvernul ţării socialismului a anunţat guvernul dictatuii regale să evacueze Basarabia şi Bucovina de nord, muncitorii ceferişti din Bucureşti şi Iaşi şi din multe alte întreprinderi pierdeau literalmente sculele din mână…
Asta, desigur, în vreme ce fostele partide burgheze, în frunte cu Maniu, Brătianu şi şefii social-democraţi, refuză o luptă deschisă şi comună cu noi contra dictaturii regale şi se rezumă la câteva memorii şi delegaţii restrânse la rege, într-o mare măsură ascunse. Ba încă social-democraţii – duşmanul de printre rudele apropiate, cel care trebuie cu deosebire beştelit – chiar au devenit un detaşament de frunte al dictaurii regale, luând o poziţie de susţinere directă a partidului „Naţiunii” după înfiinţarea acestuia prin transformarea Frontului Renaşterii Naţionale ca urmare a condiţiei puse în acest sens de Horia Sima şi de Garda de Fier. Detaliază până la denunţ autorul raportului: Ştiam că în consfătuirea [de] dinaintea dictatului imperialist de la Viena (…) maniştii se exprimau pentru rezistenţa armată, iar în ce priveşte atitudinea naţional-ţărăniştilor faţă de U.R.S.S., maniştii au declarat deschis şi provocator: „Basarabia am luat-o cu sânge şi tot cu sânge ar fi trebuit să o dăm”. Faţă de lozinca PCdR a „independenţei Ardealului”, Iuliu Maniu ar fi declarat că susţine „autonomia Ardealului în cadrul statului român”, dar această problemă să fie pusă după ce fruntariile vor fi apărate şi intangibilitatea lor asigurată. Sigur, tovii din Ardeal şi-au făcut iluzii din „democratismul” lui Maniu, încât barajele naţionale au putut să producă spărtuiri în unitatea clasei muncitoare ardeleneşti. Sunt greşite lozincile „nicio palmă de pământ agresorului”, „apărarea integrităţii naţionale”, „apărarea cu arma în mână”, ca şi aceea a „drepturilor istorice” – ele neţinând seama de interesele mişcării revoluţionare…
O caracterizare – secretă – a lui Foriş datată noiembrie 1940, realizată la Comintern pe baza opiniilor lui Boris Ştefanov, Gh. Stoica (Moscu Cohn din Dorohoi), Teohari Georgescu şi alţii reţinea că acesta, maghiar şi cetăţean român, membru al C.C. al PCdR din 1937 (în fruntea muncii de propagandă şi agitaţie), provine dintr-o familie mic-burgheză (tatăl a avut o fabrică de cărămidă, ţiglă sau doar chirpici), are studii superioare de matematică şi fizică la Budapesta, lucrează ca jurnalist şi contabil, corespondent TASS în trecut, a fost arestat şi condamnat de mai multe ori pentru activitate revoluţionară şi a stat în detenţie, în total, patru ani. La concluzii, după ce se precizează că datele disponibile îl caracterizează pe tov. Foriş în mod pozitiv, se reţine că este unul dintre cei mai vechi membri ai PCR, cunoaşte bine partidul şi ţara, ar fi foarte popular printre masele comuniste şi intelectualitatea din ţară, că, printre lucrătorii de conducere care se află în ţară, el este mai pregătit din punct de vedere teoretic, dar este mai degrabă jurnalist şi pedagog decât organizator şi conducător, că a comis şi greşeli la săvârşirea cărora a participat mai activ decât alţii şi că îşi recunoaşte cu greu greşelile. Se menţionează, dar nu se preia în concluzii susţinerea lui Gh. Stoica despre cea mai vulnerabilă latură a sa, anume că gândeşte încet şi greu, reacţionează tardiv şi acţionează şi mai lent, ca şi cea a lui Boris Ştefanov, că lipsa contactului direct cu muncitorii şi cu mişcarea muncitrească au îngreunat desprinderea tovarăşului Foriş de influenţa doctrinarismului şi sectarismului – înţelegându-se, probabil, prin acestea ceea ce Stalin acuza ca bucherism şi fracţionarism.
Nimic însă depre revoluţionarul de profesie şi nimic nici despre acel Foriş care, ca şi alţii şi împreună cu alţii, roieşte în preajma finanţării din străinătate a propagandei şi a luptei prosovietice din România interbelică. În 1931, la arestarea soţilor Foriş, Opinia din Iaşi menţiona, pesemne că pe fondul curbelor de sacrificiu, dar poate că şi sub influenţa vreunor invidii, ce se spune, anume că soţii Foris erau plătiţi de bolşevici cu câte 20.000 lei lunar, plus 10.000 cheltueli. Asta însemnă acum, fără cheltuieli, venitul de general, de judecător la instanţa supremă, ministru, prefect, rector care este şi membru al Academiei, avocat de top sau echivalentul a 7-8 salarii medii. Pâinea, spun statisticile, costă 5 – 8 lei, un costum bărbătesc ori chiria pentru un apartament confortabil în Bucureşti, cât un salariu mediu.
AUREL BUZINCU
Comentarii