Spunem că suntem o insulă de latinitate într-un „ocean slav” şi este adevărat, măcar sub aspectul culturii şi al limbii. Cu vecinii am avut relaţii „amestecate” (sună paşnic…), iar cu aliaţii din UE sau NATO am reuşit să ne promovăm interesele pe plan economic şi de securitate, cu un succes rezonabil spre bun. Trecând peste relaţiile transfrontaliere şi cele legate de interesul normal pentru bunăstare şi securitate apare, nu doar „teoretic”, întrebarea legitimă: cu care naţiuni suntem compatibili şi mai apropiaţi în modul de a fi? Cum sunt (dacă sunt?) modelele de organizare socială spre care ne îndreptăm şi cum am vrea să arate ţara noastră? În anii ’90 „construcţia capitalismului” a debutat, pe lângă alte fantezii de „aburit” poporul şi cu dezbaterea modelelor de societate care s-ar potrivi României. Şi au fost mai multe, inclusiv încercări de combinaţii între ele. Cei care doreau o dezvoltare economică rapidă şi de succes, voiau să adoptăm modelul japonez, unde hărnicia, corectitudinea şi buna organizare asigură progresul. Cum se potrivea modelul nipon cu felul nostru de a fi nu s-a întrebat nimeni. Cei care doreau o protecţie socială eficientă, şi-ar fi dorit modelul suedez, deşi suportul financiar lipsea total. Am dat cele două exemple pentru că ambele au fost abandonate chiar de statele care le-au promovat! Japonia este în „stagflaţie” (fără creştere economică şi fără inflaţie acum), iar Suedia a abandonat politica de sprijin exagerat a „defavorizaţilor”, deoarece încurajează nemunca (lenea). Pentru că în acea perioadă eram în zona de influenţă a URSS (efectul înţelegerilor de la Malta…), mă întreb şi acum dacă acele „dezbateri” erau sau nu „praf în ochi” (capitalist, evident!). Prăbuşirea URSS a închis subiectul.
După „bâlbâielile” perioadei Văcăroiu, a urmat un moment de referinţă în istoria postrevoluţionară a României, celebra întâlnire de la Snagov, unde aproape toate partidele au hotărât schimbarea orientării politice a României spre Vest. O „bilă albă” şi pentru domnul Iliescu, preşedinte în acel moment (1995), care nu trebuie uitat. Iar admiterea ţării în NATO şi UE trebuie considerată cea mai mare realizare naţională din toată existenţa României moderne! Trebuie să respectăm aceleaşi reguli, ne îndreptăm spre o convergenţă pe toate planurile (economice, legislative, militare, diplomatice etc.), dar avem şi dreptul de a ne păstra specificul naţional. Iar analiştii, deontologii şi politicienii nu trebuie să-şi mai bată capul cu modelul de urmat. O fac „suveraniştii”, care ne vor într-o zonă postsovietică, cu specific dacic! Ei ne văd compatibili cu Rusia, Belarus şi fostele republici sovietice din URSS! Sau Cuba! Nişte întrebări (altele…) se pun. Ne îndreptăm către Statele Unite ale Europei? Care ar fi avantajul şi care dezavantajul? Suntem pregătiţi? Această alianţă a asigurat 80 de ani de pace. A sprijinit (inclusiv financiar) România şi dezvoltarea economiei şi democraţiei. Priviţi ţările care nu sunt sub umbrela UE sau NATO… Au rămas în urma noastră (Serbia, Moldova, Ucraina etc.).
Dar, revenind la compatibilitate sau, mai bine spus, prietenie, de cine ne simţim mai apropiaţi? De Franţa, sora mai mare, care ne-a sprijinit de la Mica Unire pe plan diplomatic, economic şi educaţional (elitele române s-au format, în majoritate, la Paris)? De Italia sau Spania, unde avem cele mai numeroase diaspore? De Germania, liderul UE? Sau de SUA, liderul mondial? Care ar fi modelul de urmat? De dorit ar fi de „furat” de la toţi experienţele pozitive din diferite domenii (educaţie, sănătate, administraţie, diplomaţie etc.) şi transpunerea lor în legislaţie. Şi aplicarea acesteia! Avem „oameni de stat” pentru asta? NU! Avem o „rezervă de cadre”? DA! Există o nouă generaţie educată (inclusiv „afară”!) compatibilă cu „lumea bună” mondială! Cine o promovează? Aştept răspunsul! De foarte mult timp…
DAN STRUTINSCHI
Comentarii