De ochii lumii

După războaie „seculare” iscate vara trecută, ce au durat până când, mai ieri, cât de cât, s-au înţeles, reforma se toarnă în formă. De ochii lumii – ca să nu zică fondul poporului că doar el e pedepsit cu taxe şi impozite majorate şi cu preţuri de piaţă ­–, în fine, s-a decis că, în administraţia publică (ori, mai bine zis, un segment al aceleia mai slab în raport cu Statul, eventual precar sindicalizat şi, mai ales, nefiind putere dintre cele care se manifestă zguduitor când sunt călcate pe interese) să se taie cu 10%. Să se taie, fie ce-o fi şi cine o plăti: din bugete, din oameni, din servicii. Că, la o adică, asta este (la maximă eficienţă) reforma: să faci de azi pe mâine ca funcţionarul să presteze cât doi, ca să demonstrezi că, în paguba ţării, mersul lor ameninţat de harapnic este un pic mai vioi. Într-o poveste se ştie că, în anii din urmă, dincolo de ceva fii şi nepoate nici nu s-au făcut angajări, căci deja era teoretică oprelişte. În povestea asta de sus neştiută/nerecunoscută de mai sus (ori căreia i se întoarce mereu dosul), slujbaşii vechi au devenit deja cam bătrânei – ăia care prestează mereu şi din greu – aşteptând aşadar să fie tăiaţi (subnormaţi?) ori trimişi acasă, dacă nu, extenuaţi, la cele veşnice. Curajos va fi fost, după numele său, Bator. Nevoită va fi fost şi ea, Maria (zisă Fefeleaga). Nici nu mai pricepe dacă e om sau animal. De ochii lumii, până să fie scoasă din schemă, e angajată în galeria din beciul ţării. Nu cultură, nu educaţie, nu sănătate. De ochii lumii, încă e privilegiată.