Trăim în cea mai dezvoltată perioadă a omenirii, când ştiinţa este foarte avansată, iar societatea se doreşte a fi una civilizată. Totuşi, nu ne uităm rădăcinile, ne trage acasă dorul de uliţa satului, de oamenii sfătoşi, de mirosul de pâine. Deşi satele se depopulează vizibil, prin natalitatea scăzută şi prin exodul tineretului în cele patru zări, încă se vorbeşte mult de folclor. Cuvântul „folclor” se află pe mai toate buzele, deşi nu toţi ştiu ce înseamnă cu adevărat. Este îmbucurător faptul că generaţiile de azi încă sunt interesate de folclor, dar se poate observa o denaturare dureroasă atât a termenului, cât şi a manifestărilor umane sub umbra acestui termen.
De pildă, oameni care ar trebui să fie avizaţi şi care pozează în cunoscători, organizează aşa-zisele concursuri de folclor. Or acele concursuri nu sunt concursuri de folclor, ci concursuri de interpretare a muzicii populare. Folclorul reprezintă mult mai mult, „totalitatea creaţiilor artistice ale unei culturi spirituale populare” (Wikipedia), deci cântecele, doinele, dar şi poveştile, povestirile, legendele, snoavele, ghicitorile, bocetul, descântecul etc. Cum să intitulezi o manifestare finalizată cu premii „Concurs de folclor” atâta vreme cât un concurent doar cântă? Ca să nu mai vorbim de lipsa de valori morale a unor organizatori care cer concurenţilor o taxă de înscriere. Practic, concurentul îşi cumpără premiul. Oare am ajuns într-o aşa degradare umană încât banul ne orbeşte? Folclorul are autor anonim, pe când muzica populară este compusă de un dirijor.
Să vorbim şi despre cântecul popular, că tot veni vorba. Cântecele populare au versuri cu rima pereche (lege!), specifică versului popular, dar pe scenă, la radio sau TV întâlnim tot mai des versuri cu rimă îmbrăţişată: „Frunză verde sălcioară, / Ce frumos e-n sat la noi! / Pe toloaca de la moară / Joacă hora doi cu doi”. Ca să nu mai vorbim că hora nu este joc de doi. Profesori lipsiţi ei înşişi de talent, de pregătire, care nu se documentează şi fac totul doar ca să fie făcut, dacă iese banul. Se dublează cu dorinţa unor părinţi care ar plăti oricât să-şi vadă copilul vedetă peste noapte, uitând de un detaliu major: calitatea. Cântece cu versuri de o calitate îndoielnică, cântece populare cu refren. Dragilor, cântecul popular nu are refren! Încă ceva care nu se potriveşte cu vârsta copilului care vrea să cânte, copil talentat care are ghinionul să nu-şi aleagă profesorul potrivit: învaţă cântece care nu sunt pentru vârsta lui, cântece de dragoste sau de pahar. O greşeală dăunătoare vocii copilului este strigătura. Dacă el tot strigă şi chiuie de la o vârstă fragedă, în câţiva ani corzile lui vocale vor avea de suferit, pentru că strigăturile ce sunt? Sunete acute, care irită corzile vocale. Numai cântece vesele, pentru ţopăială, doldora de dârlidârla peste tot. Unde sunt cântecele adevărate, cu versuri pline de filozofie de viaţă? Soliste cu chip frumos, cu voce bună, îmbrăcate cu un costum popular minunat, autentic, interpretează cântece având o orchestratie foarte reuşită, dar versurile… te fac să schimbi postul, ca să nu le mai auzi. Unde este maturitatea artistică?
Un alt aspect ar fi acela al nepăsării sau nepregătirii, neinformării unor aşa-zişi coordonatori de grupuri folclorice care se prezintă în concursuri cu „dansuri populare”. Dansuri sunt tango, vals etc., cele din vatra satului sunt jocuri populare. Şi în strigături auzim „Hai la joc, la joc, la joc!” şi nu „Hai la dans, la dans, la dans!”. De multe ori regăsim în fişele de înscriere „Ansamblul de jocuri populare…”. Staţi puţin! Ce înseamnă un ansamblu de locuinţe? Mai multe locuinţe. Ce înseamnă un ansamblu folcloric? Mai multe paliere: orchestră, soliști vocali, soliști instrumentişti şi jocuri populare. Deci este de la sine înţeles că atunci când nu faci parte dintr-un ansamblu folcloric, faci parte dintr-o formaţie de jocuri populare. Se face mare confuzie între termeni, iar coordonatorii de grupuri este jenant că nu îi cunosc. Se poate observa şi la nunţi pierderea, dispariţia unor jocuri populare (de pildă jocul de doi, în perechi), toată lumea alergând într-un cerc.
Costumul popular (care îl poartă poporul, că de-aia se cheamă popular) uneori îl duce pe purtător în ridicol, în kitsch total. Cămăşi cu ornamente florale de prost gust, exagerat de mari, să se vadă de la un kilometru, mai ales la bărbaţi. Aceste cămăşi musai trebuie să fie însoţite de pantaloni albi la dungă, pentru că iţarii sunt incomozi. Mai punem şi pantofii albi, chiar dacă filmarea are loc în pădure, ca tabloul să fie complet. Fetele şi chiar doamnele îşi pun în păr toată grădina de flori, chiar şi iarna, când zăpada este mare, iar ele filmează colinde. Am observat că multe fete poartă coroniţă de flori când îmbracă costumul popular, neştiind că doar fata logodită făcea acest lucru, până la nuntă, când, devenind femeie măritată, naşa îi punea batic pe cap. În schimb, fetiţe mici poartă batic, ori au un coc cât o căpiţă, pentru că mamele vor să le facă şi mai frumoase, când de fapt, le fac un deserviciu. Le mai şi rujează strident, chiar dacă ele sunt mici. Tot legat de prezenţa scenică, mulţi copii pocnesc din degete când cântă. Oameni buni! Dragi profesori! Acesta este un gest de petrecere, de pahar, total nepotrivit cu vârsta copilăriei. Oare chiar suntem un neam de petrecăreţi şi atât? Solişti mari şi mici gesticulează fără măsură, această gesticulare exagerată făcându-ne să credem că vedem un circ pe scenă. Unde este demnitatea, eleganţa?
Se zice şi tot am auzit că publicul noi îl educăm. Părerea mea este că realizatorii de emisiuni radio şi TV ar trebui să facă o selecţie serioasă, riguroasă în ceea ce priveşte materialele pe care vor să le difuzeze. Aceasta este o parte din durerea folclorului. Dacă lucrurile vor continua astfel, în câţiva ani vom avea o muzică populară lipsită de miez, de frumuseţe şi emoţie, departe, foarte departe de ceea ce este valoros cu adevărat.
LENUŢA RUSU,
Fălticeni
Comentarii