În 1952, probat de presa vremii, discursul oficial dispunea deja de cele mai multe dintre ingredientele de limbaj pe care am fi tentați să le privim ca specifice abia delicatesei de profil ale epocii de mai târziu, ceaușiste.
Se pusese în circulație inclusiv cel mai iubit fiu al poporului – calitate în care vine în fruntea guvernului, la început de iunie 1952, tovarășul Gheorghe Gheorghiu-Dej. E drept că, într-un anume fel, ca fapt de înaltă și definitivă recunoaștere, obținând chiar acum acest titlu cu care, așa cum o arată istoria democrațiilor populare, se pot conduce un popor și o țară, el putând ține loc aici de orice calificări și atestate de competență în domeniu, iar asta cu atât mai mult cu cât deținătorul lui are în CV-ul personal mai multe acte de provocare la nesupunere și răzvrătiri contra legii și a ordinii de drept, arestări și detenții, o conducere de acest fel fiind în bună măsură și o vreme a răfuielii și a răzbunărilor.
Îi înmânează acum titlul complicatul tov. Gh. Stoica, originar din Dorohoi – cel care l-ar fi atras și inițiat pe Gheorghiu-Dej în așa-numita, cam post factum, mișcare comunistă a muncitorimii interbelice și, deci, la această dată, tovarăș de nădejde al conducătorului Partidului, dar om de încredere, ulterior, și pentru Ceaușescu.
Deloc într-un exercițiu formal ori gratuit, Gh. Stoica arată, în încheierea sesiunii în cauză a M.A.N., ce puternică chezășie este venirea la cârma guvernului a șefului Partidului: „Guvernul nostru va continua cu și mai neclintită hotărâre să conducă poporul nostru muncitor pe calea luminată de învățătura marxist-leninistă, calea construirii socialismului și, desigur, va continua cu și mai multă hotărâre politica de apărare a păcii în cadrul frontului păcii și socialismului, în fruntea căruia se află Uniunea Sovietică și marele ei conducător, părintele și învățătorul tuturor celor ce muncesc, eliberatorul și cel mai bun prieten al poporului român, Iosif Vissarionovici Stalin”.
I se dau astfel, de fapt, Moscovei, asigurări de toate felurile într-un exercițiu evident precautiv – cine să știe cât de intenționat prefăcut, dar în sine ipocrit, abil fără îndoială însă și, tot așa de cert, sub încredințarea că Stalin poate fi păcălit, întrucât sceneta se joacă având în rol principal nu prin oricine, ci pe un înalt activist moscovit și în același timp congener al acelei Ana Pauker intrate deja în malaxorul care urmează să o deposedeze pe Ana noastră de orice strălucire și putere.
Titlul de „cel mai iubit fiu al poporului” ar fi de avut în vedere, este unul excepțional, stând poate – fără însemn de tinichea pe piept, doar verbal, dar într-o lume în care verbalitatea s-a dovedit făcătoare de minuni – deasupra oricărei distincții comuniste, și, însoțit de numeroase variante, fusese consacrat și perceput ca aparținând lui Stalin.
Încet și natural însă, emulii marelui conducător, fără să li se poată interzice sau reproșa faptul și nu doar încurajați să-și urmeze părintele, ci pretinzându-li-se asta, au coborât distincția de pe soclu, iar poporul – cel pur și simplu, dar mai cu seamă poporul muncitor și acesta mai ales prin reprezentanții și producătorii lui de discurs – pus pe a-și admira fiul cel mai, a ajuns, firesc, fiindu-și el însuși propriul erou, la fiii cei mai și, pentru un plus de precizie în desemnare, la unul dintre fiii cei mai.
La noi, în Republică, în 1950, fiind vorba de campania depunerii de candidaturi pentru alegerile de deputați în Sfaturile Populare, argumentele ultime ale propunătorilor sunt prin excelență de natura aceasta. Astfel, tovarășa Ana Pauker este, pentru muncitoarele bucureștene, neobosita luptătoare pentru pace și pentru mai binele clasei muncitoare, dar și cea mai iubită fiică a poporului nostru, iar tovarășul Vasile Luca, la Brașov, unul dintre cei mai iubiți fii ai poporului muncitor.
Tot așa, Teohari Georgescu – unul din conducătorii iubiți ai poporului nostru muncitor, iar la Iași se propune candidatura unuia din fiii cei mai buni și mai iubiți ai clasei muncitoare din țara noastră, Iosif Chișinevschi, cel care ar fi fost întemnițat de 12 ori. E drept că uneori ponderația ori poate că și reținerile de cine știe ce sorginte își spun și ele cuvântul.
La Timișoara, Emil Bodnăraș, fiu de țăran sărac din părțile Sucevei, oțelitul luptător revoluționar, este propus doar ca fiul credincios al poporului și înflăcărat patriot, iar rădăuțeanul de pământ și fostul social-democrat care urma să cadă peste vreo doi ani într-o anume dizgrație, Lotar Rădăceanu, este propus candidat de către textilele Capitalei, nu fără entuziasm, însă numai fiind unul din secretarii Comitetului Central al iubitului nostru Partid.
Apoi, pe C.I. Parhon, președinte al Prezidiului Marii Adunări Naționale a R.P.R. și al cărui nume îl purta Universitatea din București, îl propune lingvistul sorbonard Al. Graur (originar din Botoșani și dușman al poporului când pentru românii verzi, când pentru cei încolonați sub steaua roșie – și asta în ciuda anumitor strădanii dedicate acestora din urmă) ca ilustru savant și patriot, iar candidatura lui Petru Groza este motivată prin calitatea acestuia de vechi luptător pentru binele poporului muncitor și de președinte al Consiliului de Miniștri al Republicii Populare Române.
În ce privește propunerea candidaturii lui Gheorghiu-Dej, un tânăr muncitor – precizează Scânteia că bine cunoscut de întreg colectivul fabricii – urcă la tribună pentru a spune:
„Cu adâncă emoție și bucurie propun ca muncitorii, tehnicienii și funcționarii din întreprinderea noastră să susțină candidatura celui mai bun fiu al poporului nostru muncitor, secretarul general al Partidului Muncitoresc Român, prim-vicepreședinte al Consiliului de Miniștri, mult iubitul nostru tovarăș Gheorghe Gheorghiu-Dej.”
Și adaugă ziarul Partidului: „Nici n-a apucat vorbitorul să rostească bine numele iubit, că toți s-au și ridicat ca un singur om și în sală s-a deslănțuit un tunet de aplauze, acoperit doar de lozincile care nu mai conteneau și care slăveau Partidul și pe conducătorul său.”
Încât ar fi cel puțin interesant de știut fără improvizații ceea ce pesemne că nu va fi posibil vreodată, anume dacă deslănțuirea de care vorbește Scânteia era una naturală și spontană ori deja, în spiritul Partidului, pregătită și regizată.
Nu-i deloc același lucru, totuși, ca semnificație și în alte privințe, „cel mai bun fiu” – al poporului muncitor sau al poporului, care cântărește, evaluează și califică treaba lui cum –, mai cu seamă într-o alegere internă, de reprezentanți regionali, și, de partea cealaltă, „cel mai iubit fiu al poporului” ales și instalat în fruntea guvernului țării.
Titlul afirmă aproape explicit, indiferent câtă și ce realitate desemnează el, că ar fi vorba de un popor care ține să-și aibă propriul fiu cel mai iubit și pe care îl ridică, de bună seamă că acordându-i toată încrederea, în scaunul cel mai înalt din conducerea statului. Este vorba nu numai de o simplă afirmare de identitate, ci de această operație efectuată manifest, cu intenție vădită de a o vizibiliza și în condiții de apăsare pe distinctiv, ceea ce implică limpede existența și funcționarea unei viziuni care disociază și separă, iar asta într-un lagăr care se vrea nu numai unit și unitar, ci monolitic și urmând o unică și consacrată călăuză.
În plus se postulează că orice ar face, oricum ar acționa, oriîncotro ar apuca acest cel mai iubit fiu al poporului din fruntea Partidului și a guvernului R.P.R., el are asigurate încrederea, susținerea și sprijinul poporului său care tocmai de aceea îl proclamă drept acesta. Și tocmai de aceea asigurările – dar poate că și atenționare și avertisment, în același timp, pentru auzul șefului nou al guvernului și al apropiaților lui – din cuvântul tov. Gh. Stoica, creditat cu siguranță, prin condiția lui, drept un echilibrat și un garant.
Toate necesare, evident, în raport cu un ceva intern activ, nenumit și cu grijă mare ținut acoperit, toate probabil că minuțios puse la cale și în aplicare – pentru a deprinde cu ele, în timp, deopotrivă urechea din afară, a Moscovei, dar nu numai, și pe cea dinăuntru.
Mai cu seamă că în aceeași ediție a Scânteii, pe o întreagă pagină a doua, sub titlul deja citat – „Pentru continua întărire a partidului” – și în spiritul lui, se prezintă problematica dezbătută în plenara excluderilor, iar sesiunea M.A.N. în cauză a constituit un eveniment de însemnătate istorică în viața poporului nostru.
E de spus însă neapărat că, uzurpându-i-se cu învoirea lui titlul de cel mai iubit, Stalin n-a rămas sărac, ci dimpotrivă, s-a îmbogățit și mai mult, dar acumulând în planuri inaccesibile altora. Biografia lui, mai scurtă ori redactată cu completări – apărută în România în mai multe ediții, carte de învățătură, ba chiar carte de căpătâi – îl arată nu numai drept Lenin al zilelor noastre, ci, în viziunea dinspre 1950 a lui Sorin Toma, spre exemplu, admirat pentru bogăția nesecată și multilaterală a geniului lui Stalin, care se manifestă în toate domeniile activității omenești: de la teoria, strategia și tactica revoluționară, la îndrumarea pe căi noi a activității tehnicienilor și inventatorilor, de la strategia și tactica militară la elaborarea principiilor de bază ale noii culturi socialiste, menite să înlăture putregaiul culturii burgheze în decădere.
Dată fiind importanta componentă propagandistică a biografiilor de conducători, tentația uzurpatoare la adresa lui Stalin s-a manifestat și aici – motivată prin aceea că, prin hagiografiile de eroi comuniști în viață, educarea comunistă a oamenilor muncii și îndeosebi a tineretului capătă un mare ajutor.
În 1951, la aniversarea Partidului – alt gest de aceeași factură –, apăreau biografii ale lui Gheorghiu-Dej (cu reeditări și cu o primă ediție, o schiță, în 1947, reluată) și a Anei Pauker. S-ar fi aflat sub tipar atunci a lui Vasile Luca și Teohari Georgescu și s-a vorbit despre una a lui Petru Groza. Veneau, iarăși precaut, după cele dedicate lui Ilie Pintilie, Vasile Roaită, dar și altor eroi ai luptei noastre, cei căzuți și cei în viață, cum decisese Partidul încă în 1945.
Un recenzent nesemnat al Scânteii lămurea că Viața eroică de luptă a tovarășului Gheorghiu-Dej este un model minunat al felului cum trebuie să trăiască și să lupte un adevărat comunist – el fiind însă acum, totuși, doar iubitul conducător al poporului muncitor din țara noastră.
AUREL BUZINCU
Comentarii