Ultima sa carte, Trecerea, a zecea, cea mai consistentă literar vorbind, a trezit o mare curiozitate publicului cititor, cel puţin asta o arată sălile pline de curioşi la lansările volumului plus cei trei profesionişti ai domeniului Elena-Brânduşa Steiciuc, Aurel Buzincu şi Victor Iosif care au recenzat-o. Or mai fi fiind şi alţii, dar nu mi-am propus un inventar al bibliografiei sale. Pe mine m-a frapat altceva: uşurinţa accesului la mitologia ţărănească bucovineană şi, prin intermediul acesteia, la simbol. A nu se înţelege că dl Neculai Roşca a devenit în ultimele cărţi un prozator simbolistic, numai că simbolurile, mai ales cele existenţiale, capătă acum o mai mare pondere. Astăzi, doar referenţial despre tema existenţială a „trecerii“ relevată prin perechea simbolică antonimică «lumină – întuneric», ambele subsumate simbolului htonic al trecerii, etalat în profunzimea sa mai întâi de Lucian Blaga acum un secol, la el simbolul fiind al „marii treceri“: „Cu ochi cuminţi dobitoace în trecere/ îşi privesc fără de spaimă umbra în albii“.
Metafora „trecerii“ e antică, ţinând de doctrina lui Heraclit, panta rhei – totul curge, adaptată în filosofia Evului Mediu iluminist condiţiei umane. Metaforic, „trecerea“ înseamnă viaţa omenească de la naştere până la moarte. Şi la Lucian Blaga, şi la sămănătoriştii noştri tradiţionali, şi la simboliştii-mitologişti de inspiraţie europeană, şi la dl Neculai Roşca, unde „trecerea“ se materializează revelator printr-un fel de epifanie a luminii (interioare), ca început, şi a întunericului, ca sfârşit al vieţii şi integrare în infinit după dezintegrarea existenţială ca urmare a căderii cortinei, a terminării ghemului sau când se opreşte roata morii de apă – metafore eterne ale trecerii timpului. Nicidecum dispariţie totală ori despărţire de locul natal, de casă, şură, vatră şi de familie şi neamuri.
În câmpul semantic vast al trecerii, primul loc aparţine luminii: candela cu ulei sfinţit, lumânarea-luminare, marcând atât naşterea cât şi moartea, distanţa dintre ele fiind marcată de episoade cu lumânări ritualice precum cuminecarea, botezul, nunta şi sfinţirea casei, începutul şi încheierea aratului, a secerişului, a cositului, prima pâine, precum şi întâmpinarea popii cu icoana Naşterii şi a alaiului cu Chiraleisa. Plus bradul de crăciun cu beculeţe şi bătrâna cu lumânarea tremurând în aşteptarea ultimei împărtăşanii şi a binecuvântării trecerii dincolo…: „Omule! Încotro mergi cu lumânarea aceea în mâini?“ Trece pragul spre lumină. Lumina de dincolo.
În integralitatea sa, câmpul semantic al „trecerii dincolo“, al morţii, coincide, nu cred că neintenţionat, finalului mioritic, dar lipsit aproape complet de fiorul fatalist: fie mireasa, al cărui chip apare pe cioata costumată în mireasă a unui arbore în pădurea Criveţelor, pădure plină de boz, stirigoaie, ambele otrăvitoare, şi ciulini, fie imaginea unei bătrâne scheletice în negru, cu ochii aprinşi şi cu coasa ridicată, aşteptând liniştită să preia sufletul celui ce s-a „sfârşit“ şi să-l ducă alături de ceilalţi morţi, rude şi prieteni care îl aşteaptă. Optimismul e contagios: de sub bozul, stirigoaia şi ciulinii ofiliţi, după topirea omătului au scos capul viorelele şi ghioceii.
Lipseşte totuşi deschiderea mioritică spre Kant – „Cerul înstelat deasupra mea, (şi legea morală în mine“), aşadar fără peisajul etern, celest şi universal: „Soarele şi luna… Şi stele făclii!“ Arătării cu coasa i se mai adaugă pădurea întunecoasă şi ameninţătoare a Criveţelor – metaforă a lumii contemporane, cu pericole, capcane mortale la tot pasul, moroii, la origine, morţii fără lumânare ori necreştinaţi, stafiile nocturne ori onirice, groaza dispariţiei intempestive, misterul, despărţirea de cei vii… Nu se arată în peisaj încornoratul paricopitat, semn că moartea îşi împleteşte destinul cu comunitatea încă din timpul vieţii, aşa cum o percepe şi George Coşbuc: „…în mormântul meu, / E totul cald, că e lumină!“.
Sensibilitatea trăirii capătă proporţii nebănuite în paginile cărţii. În „trecerea dincolo“ sufletul se tânguieşte odată cu neliniştita frunză a plopului, iar privirea nu se mai poate desprinde de punctul fix al timpului…
Comentarii