„Români şi ruteni în Mihalcea şi Camena din Bucovina” de Elena Voronca

În toamna anului 1906, ELENA VORONCA îi scrie lui Nicolae Iorga:
„Întrebându-mă mai multe persoane de ce nu am mers la Expoziţie cu poporul, ducând cu noi reprezentanţi ai neamului românesc din această comună, ci ne-am alipit pe lângă Societatea de cântare «Armonia», mă văd silită a spune următoarea tristă istorie din viaţa neamului românesc din Bucovina.

Încă Ştefan Vodă cel Bătrân a închinat mănăstirii Putna o biserică din Mihalcea. Apoi, mai târziu, în 1656, Gheorghe-Vodă Ştefan întăreşte boierului Pelin vistiernicul, lui Gherman şi Simion de Seliştea, cu toţi Murgeştii satul Mihalce, de lângă târgul Cernăuţilor, cumpărat de moşul vistiernicului Pelin, Gavril Moţocel, şi alde Gherman, de la Ilea vameşul.

În spiţa neamului Măneştilor, din loc, cam după 1700, găsim pe un Moţoc ca proprietar al Mihălcii care, pe atunci, era un singur trup cu moşia Camena. Acest Moţoc ce avea de soţie pe fiica boierului Boul, măritându-şi mai târziu o fată după Murguleţ, îi dă de zestre partea numită astăzi Camena. De altfel, pârâul ce curge prin acest sat numit, în 1775, «Pietrosul». Apoi, Moţoc, măritând pe o altă fată după Mănescu, ce se zicea că era venit din Moldova, acestuia îi dădu de zestre moşia Mihalcea. Nepoţii acestora, în număr de 16, împărţiră moşia în tot atâtea părţi, după cum e şi astăzi. Părţile acestea însă fură subîmpărţite în altele şi mai mici, la strănepoţii lor răzeşi.

Mihalcea de astăzi, ajunsă sat răzăşesc ca toate satele de pănurii aceasta, având răzeşii trebuinţe de braţe, a primit, pe lângă curticica acelora, ca lucrători, şi galiţieni, numiţi «podari», adică supuşi. Care supuşi, însă, prin capacitatea lor de a deprinde limba română, i-au învăţat pe băştinaşi limba lor. Aceştia dispreţuiau pe venetici, numindu-i «mazuri», iar limba lor – mazurească – dar nenorocirea a vrut ca să vie din Galiţia şi preotul, precum şi alte căpetenii, care lucrează în interesul lor, de a stârpi limba românească, au ajuns la rezultatul dorit.

Când am venit noi, în 1888, în Mihalcea – bărbatul meu, ca paroh – nu pot descrie consternaţia în care ne aflam, care nu-ţi era indignarea, văzându-ţi neamul batjocorit de către această viţă de un sânge cu tine, râzând de români că sunt ţigani, iar ei, dându-se cu mândrie drept ruşi, care nu-ţi era jalea văzându-i în completă nepăsare, care nu-ţi era dragostea văzând că fiecare fizionomie asemănătoare dintre fraţi, în fiecare casă obiceiul strămoşesc, fie când din guri le ieşeau blesteme, într-o limbă barbară, asupra a tot ce e al nostru… Româneşte nu mai ştiau decât bătrânii – oamenii tineri, părinţii de familie, dispreţuind sărmana noastră limbă, nu o mai învăţaseră.

A trebuit totul, a trebuit puterea preotului, pentru ca până într-un an, doi, din cei bătrâni să înceapă a vorbi româneşte, în casă, cu copii, să-i deie pe aceştia la şcoală românească, în care au fost sprijiniţi de «Societatea Doamnelor Române», iar din aceştia să scoatem o generaţie tânără, care e azi în diferite profesii – mai ales sunt învăţători şi învăţătoare, dar toţi buni români.

Şi, astăzi, unde-am ajuns? Aceşti fraţi oameni au zburat din cuib, greutăţile rămânând aceleaşi. Şi dacă-ar fi numai atâta ar fi floare la ureche… Dar duşmanul nu dispare… Ruşii, văzând succesele noastre, au profitat de încăierarea românilor în luptele politice şi au scos limba românească din şcoală, deşi era introdusă încă de la înfiinţarea ei, pe motivul că nu sunt destui copii, care să ştie de acasă româneşte şi, deci, fiind limba ruteană limbă de conversaţie, pe aceasta sunt siliţi s-o înveţe.

De atunci sunt 8 ani. Românii din loc necontenit au luptat pentru reîntregirea limbii româneşti, au umblat pe la autorităţi, au făcut petiţii pe la ministere dar, până în ziua de astăzi, fără nici un succes… Pe când ruşii sunt pe cale de a căpăta o a doua şcoală cu limbă rusească în sat. Cu toată rugămintea sătenilor că sunt săraci şi nu au de unde zidi o şcoală nouă, vor plăti fiecare din pungă pentru întreţinere, până ce vor fi în stare a avea una, căci aşa cere, ca satul să aibă o şcoală… Noi, însă, ştim că pentru a se asigura postul de director unii din cei mai înverşunaţi ruşi învăţători ce ni s-au dat în sat. Căci limba ruteană ar însemna cu nimica, dacă învăţătorii veniţi, unii direct din Galiţia, nu ar fi fost trimişi aici pentru a împrăştia mai bine ideile de rusificare în popor, ba unii i-au şi însurat în răzeşii, câştigând pe acestea, pentru scopurile lor, ceea ce a avut de rezultat că pentru drumul la Expoziţia din Bucureşti, noi nu am putut urni pe nici unul din strănepoţii lui Moţoc sau pe vreun ţăran din acest sat să meargă cu noi, pentru a putea arăta lumii că şi aici sunt români. Am auzit numai, înainte de plecare, cu inima sângerândă, de banchetul ce s-a dat ca semn de triumf faţă de neamul nostru, pentru succesele noastre…

Pe români, în general, pentru neactivitatea lor, răzeşii au început a-i ţine… «de nimic». Rutenii sunt oameni la ei; aceştia înving, aceştia lucrează!

Iar noi, de aici, sub ochii cărora se petrec toate, nu avem nici o putere. Se poate un om sau doi să se pună cu împărăţia! Pot lupta cu o societate de oameni, ca aceasta, cu cea mai bine organizată naţiune? Acei 5 sau 6 învăţători ce au venit au în spatele lor toată puterea neamului rutenesc, pe când în spatele nostru nu avem pe nimeni. Unde se află organismul naţiunii române? Pretutindeni în aer şi în realitate nicăieri!

Aceasta e cauza pentru care sunt slabi ori neştiutori şi nepregătiţi de luptă. Ei nu ştiu de ce să se apuce? Ce să înceapă? Unde şi cum să pareze?… Numai când vin alegerile, atunci îşi strâng rândurile! Atunci ştiu lucra, de îndată ce au trecut, şi fantoma românească a pierit. E o plăcere atunci să vezi cum se interesează şi străinii de existenţa românilor, îi admiră, îşi capătă simpatii prin luptă, pe când, de îndată ce intră în tradiţionala lor apatie şi le pierd numai decât.

O altă cauză a neputinţei în care ne aflăm? E că la noi munca nu e împărţită. Toţi aşteaptă de la unul, pe care de aceea şi-l pun în frunte, să le facă afacerile – iar acela care e decât un om. Astfel că tot mecanismul naţional, din cauza lipsei de braţe, stă pe loc.

Apoi, lupta o întrebuinţează cineva, dacă e ambiţios, ca să-şi ocupe locul ce merită – căci, la noi, nu se pun oameni după talentele lor, acolo unde trebuie – îi ia toate puterile, astfel ca, ajungând la culme sleit, el nu mai poate servi naţiunii cum ar trebui. Iar rezultatul e că, pe când rutenii la care toate se fac în alt chip decât la noi, câştigă zi cu zi, pe toate drumurile, şi fără drept la ceea ce n-avem noi, cu dreptul de moştenire în această ţară, pe fiecare ceas pierdem şi ceea ce avem.

Nu putem răcni bărbăteşte: «Ce ne-aţi făcut din ţara noastră, care era românească, atunci când vi s-a dat în mână? Ce ne-aţi luat limba, ce a dãinuit până mai ieri în biserici? Astăzi, ne-o scoateţi cu sila de prin şcoli, când poporul o cere cu ultima suflare? Şi voi, îi daţi brânci mai amarnici! Ca să piară înecându-se în valurile rasismului!…

Nu putem răcni, căci dormind boiereşte, ameţiţi de mândria neamului, suntem singurii vinovaţi, dar slugile muncitoare ne iau pe încetul dreptul la moşie. Numai din când în când ne trezim, deschizând un ochi, strigăm cu durere când prea vederat ni se ia blidul de dinainte… Şi, mai ales, după ce ni l-au luat… Pe când ar trebui să fim santinelă trează şi atunci nu ar ajunge lucrurile până la atâta…!

Câţi pionieri cunosc ca noi care, nemaivând putere, am pierit în luptă, pe când nu ajută cât de mic, al unuia şi altuia, putea să-l salveze…

Aici, în Mihalcea, şi aiurea în multe alte părţi bucovinene.”
(N.R., An I, nr. 45/12 octombrie 1906, p. 738-740)