Spre deosebire de cazul altor destui și feluriți căzuți la datorie sub gloanțele propriilor tovarăși de luptă și, deci, fără glorie – deși gloria o asigură aici poporul și discuția este prin excelență despre militanți și luptători pentru fericirea poporului (titlul unei piese de teatru semnate de Aurel Baranga și Nicolae Moraru) –, cel al Anei Pauker e de privit cert și ca având semnificația unui pas important al conducerii de la București în cursa ei de emancipare în relație cu Moscova și, mai departe, cât despre sovietizare, de marcaj apăsat pe asumarea continuării pe cont propriu a procesului.
Nicicum prioritar, e de repetat, pentru vreun bine popular ori național, ci în primul rând drept cadru propice deținerii, creșterii și exercitării cât mai în voie a puterii proprii. Ceea ce ar și explica de ce mai târziu, în vreme ce la ea acasă barca valorilor sovietice ia apă, la București, deși mai fragilă și mai vizibil fără viitor, ea e ținută cu dinții în plutire. Și de bună seamă că, la această dată, faptul probând necesar realități precum: câștigarea de către conducător și ai lui a unui grad de încredere în creștere în fața sovieticilor, eliminarea unor tovarăși care, suspectabili ca adversari, sunt tratați ca dușmani deloc mai tolerabili decât dușmanul de clasă (întrucât, deși asta se întâmplă în interiorul Partidului numai, Partidul fiind cine susține că ar fi, adversarul e ușor convertibil în dușman al poporului) și, firește, astfel, un plus de putere și de securitate în exercitarea ei în formulă tot mai personală.
Toate acestea, semnificativ sporite – mai mult decât la eliminarea lui Lucrețiu Pătrășcanu și chiar a șefilor dizidențelor „istorice” care aleseseră, cu acceptare conjuncturală, calea propusă de comuniști – prin scoaterea de pe teren, grijuliu, oportun și adecvat motivată, a lui Vasile Luca, a lui Teohari Georgescu și a Anei Pauker. Ei toți, împreună și însoțiți de susținători reali sau inventați (pe listă intrând, între alții, Iosif Chișinevschi și Miron Constantinescu – deocamdată păstrați spre studiu și puși la încercare, cam ca Ana Pauker, ministru de externe însărcinată să răspundă de colectivizare), resimțiți ca respirând fierbinte, râvnitori și fals tovărășește în ceafa lui Gh. Gheorghiu-Dej.
Un canibalism deloc rar și nici măcar nelalocul lui într-un politic primitiv și plebeu – o nouă și altfel de formă fără fond, mult mai păguboasă, din categoria importurilor stricăcioase vizate critic de absolut indezirabilul – poate că și de aceea – Titu Maiorescu. Forme care, precum s-a dovedit, își pot crea într-adevăr un fond propriu, dar asta cu un preț care până azi nu s-a terminat încă de plătit.
De citit, însă, ca fiind interesantă în această perspectivă, povestea Anei Pauker (și nu doar a ei) poate deveni captivantă dacă e proiectată acolo unde ea se și cere și are ce-i trebuie pentru asta: pe un ecran și mai al omenescului – cel al condiției umane care intersectează politicul. Acel politic trăit de personaj din plin și unul care poate fi cam oricând și oriunde de aceeași factură – veritabil de front, cu finalul în victorie sau în fața instanței judecătorești aservite și chiar a plutonului de execuție. Pretinzând, deci, ceva mai mult decât semnarea condicii de prezență activistică.
Adică dispoziție totală, atestată și prestată sub jurământ, dedicare fără rezerve și fără pauză și acceptare a oricărui risc decurgând de aici, până la cel al sacrificiului de sine suprem. Destinul Anei Pauker pune astfel sub lupă, spre deliberare și edificare în același plan al umanului profund, un dosar precis că mai dramatic decât altele înrudite, iar asta în baza anvergurii protagonistului, a angajamentelor și faptelor lui.
E vorba de dosarul cazului în care, indiferenți total la modul și la gradul de satisfacere de către subiect a condiționalității în ipostaza ei maximală de impunere și acceptare, sorții își întorc brusc și imprevizibil la un moment dat cojocul pe dos și decid că personajul trebuie rejectat, scos nu numai din scenă, ci și din piesă, și nu altfel decât acționându-se în sensul acesta, pe toate căile și în orice mod, din interiorul organismului căruia el i-a fost nu numai parte constitutivă, ci chiar model și, astfel, motor.
Este situația limită a speței, destul de frecventă însă în istorie, adevărat că poate, s-ar zice, mai des ca manifestare privată excesivă a vreunui tiran capricios și întâlnită în forma de care ar fi vorba aici cu precădere în istoria modernă asociată totalitarismelor. Dar oricum, nedezbătută destul pe terenul interogației privind condiția umană. Și – deloc de ignorat – devenind în felul acesta relevantă în poziționarea cetățenească neangajantă, chiar anonimă, față nu numai de politicul voluntarist cu program de reformare majoră a societății și ducând spre o generalizare a ideii de nenatural și de neavenire a intervenției voluntariste, cauză de numeroase riscuri, printre care și cel de această natură, și, dimpotrivă, de normalitate a devenirii în orice privință prin creștere organică de oricâtă durată și, de asemenea, de orice consecințe.
Ori poate chiar, de ce nu, prilej propice, cum par să și stea lucrurile, de ofertă pentru încă o exemplificare a incapacității lumii, în orice categorie culturală și a progresismului s-ar autoplasa ea, de a-și depăși racilele de mentalitate prin care se favorizează comportamentul xenofob rasist, până la cel antisemit.
Iar dacă situația este asta, suntem cu Ana Pauker pe încă o culme a ipocriziei bolșevismului, una de un hilar crunt: evreitatea acestui lider cominternist și sovietizant foarte dedicat, activ și eficient să fi fost nu cauza propriu-zisă a excluderii lui, ci doar legitimatorul actului de excludere. Sigur, asta exploatându-se abil datele stării de climat – cel intern, popular, dar și de la etajul protipendadei de partid, în fiecare existând și pulsând într-o anume latență, mai ales propagandistic infuzate, din surse diferite, motive de reacție măcar xenofobă, antistrăinistă, și pe acest fond antievreiască dacă nu de-a dreptul antisemite, precum și extern, în categoria aceasta intrând mai ales conținutul sub aspectul în cauză al ambianței moscovite.
Și n-ar fi avut cum să fie greu să se întâmple așa, întrucât la noi, o istorie întreagă, cam tot ce a fost văzut ca rău s-a așezat, pe drept și pe nedrept, sub percepția de străin, încât pecetea însăși de străin, indiferent de relația ei cu realitatea, a ajuns să implice în chip automat prezența răului (până la – în sine și ca succes popular …Că nu mai poate străbate / De-atâta străinătate, nu-i așa?) –, iar evreitatea și-a jucat aici, într-o epocă bogat atestată, destul de vie încă în memoria colectivă și chiar dacă discutabil interpretat și calificat – ca și prin alte locuri, rolul ei.
Pe de altă parte, oricât de progresiști autodeclarându-se ei, pe liderii clasei muncitoare nu avea cum să-i dea afară din casă preocuparea de a se delimita de fondul de mentalitate al poporului, iar condiția lor râvnită de cei mai… fii ai poporului, ca și programul de combatere a cosmopolitismului și cel de preluare critică a moștenirii culturale și-au jucat și ele rolul lor.
Or, pe scurt, răul adus de alogen trebuia să fie rău și adus ori numai cultivat de indigen – și n-a fost așa.
De altfel, modul în care s-a procedat în eliminarea Anei Pauker, în calm, lent, în condiții de atentă expectativă, cu rotiri de pasăre de pradă deasupra victimei și atacuri de același fel repetate, deliberat nedecisive, dar dureoase, ar susține ideea.
În fapt, deși evident susținută și nereușind, în atare condiții, să ocupe scaunul din vârful ierarhiei, energica Ana Pauker, înconjurată, fie și în principiu, de o categorie de activiști văzută ca oricând coalizabilă pentru a intra în acțiune în sprijinul și în folosul ei, a lăsat destul loc, în vălmășagul vremii, pentru înțelesul că, pe de o parte, momentul ei poate că doar n-a venit încă, dar el poate veni oricând, ceea ce trebuie să o fi făcut de privit, în scena acestei întreceri politice – unde nu există locul secund, ci numai învingătorul și, dincolo, învinsul și eliminatul –, ca o primejdie mare și de o anume iminență, iar pe de altă parte, că ea nu este nicicum invulnerabilă și intangibilă altfel decât ca impresie și că bine ar fi pentru cine îi simte respirația în ceafă ca, la un cot al drumului, cu pregătirile și precauțiile de rigoare, o zdruncinătură cauzată de viteza deplasării în mersul înainte să o arunce din căruță.
Fără să fie vorba, pentru public și la vedere, despre vreo manifestare privată a vreunui tiran capricios, ci doar de o neputință și o vină a victimei, poate chiar trecătoare, o slăbire regretabilă și regretată a atenției și a puterilor ei, a vigilenței.
Din păcate, iată, în cazul unui tovarăș de luptă cu un trecut de erou, poate că cel mai valoros dintre noi –, doar că mersului înainte trebuie să fim în stare să-i sacrificăm orice oricând.
Și uitându-te mai detașat la lucruri, cum și cer Partidul, revoluția, democrația populară etc., constați că existaseră semne în sensul acesta, ba încă unele importante și care n-ar fi trebuit să scape nevăzute.
Or, Partidul a trecut astfel, fără să conștientizeze, prin riscul unor greșeli grave și așa ceva nu trebuie să se repete în viitor…
Asta se și punea în evidență într-o plenară de o anume celebritate a C.C. a P.M.R. din decembrie 1961, unde Nicolae Ceaușescu, cel care o va reabilita în 1968 pe Ana Pauker – ca și pe tovarășii ei –, spunea:
„Merită subliniat faptul că partidul nostru, încă înainte de critica cultului personalității lui Stalin, înainte de Congresul al XX-lea al P.C.U.S., a luat o serie de măsuri, în special după zdrobirea grupului anti-partinic fracționist Pauker-Luca, pentru a asigura ca activitatea partidului să se bazeze pe normele leniniste…”
Iar cât privește antisemitismul, românul afla-se deja dintr-un dicționar important (Dicționarul limbii române literare contemporane, 1955-1957) că el este:
„Atitudine, concepție, doctrină reacționară, rasistă, de ură contra evreilor, provocată de clasele exploatatoare cu scopul de a crea diversiune și a sparge unitatea de luptă a clasei muncitoare”
– și, tot de aici, că:
„Partidul nostru a combătut cu hotărâre antisemitismul, folosit de clasele exploatatoare ca un instrument perfid de diversiune pentru otrăvirea conștiinței maselor populare.”
Termenul ar fi de origine franceză și, se precizează pe ici și pe colo, originea lui ca fapt nu este germană, ci, desigur, franceză, dar și rusă și polonă.
(Aurel Buzincu)
Comentarii