Mai cu seamă două teme ale discursului oficial din lagărul socialist stau, încă de la venirea eliberatoare în acest spațiu a trupelor sovietice, sub rigori de abordare peste care nu se trece decât cu mari riscuri și cu un preț asemenea, ca în Iugoslavia lui Tito și nu numai: cea a independenței și a cea a libertății, implicând amândouă, firește, eliberarea în sine și, măcar la fel de sensibil, naționalul.
Pe motive în primul rând de natura aceasta Belgradul a fost expulzat din Cominform și câțiva ani s-au cheltuit, legat de împrejurare, energii și mijloace considerabile și s-a dezlănțuit totodată în răsăritul european vânătoarea de titoiști – aceștia priviți nu neapărat ca dușmani propriu-ziși ai socialismului (ceea ce nici n-ar fi dat deloc bine pe lângă lauda unirii liber consimțite și monolitice sub steagul lui Lenin și al lui Stalin), ci ca asociind nepermis calea socialismului cu naționalul și cu independența, sigur că aceasta față de Moscova și, ca urmare, periclitând considerația și respectul pentru ceea ce Uniunea Sovietică trebuia să reprezinte pentru progresiștii din lumea întreagă. De spus numaidecât e că va fi fost vorba și despre titoiști adevărați, dar și, după o rețetă deja verificată, de fruntași politici ai poporului muncitor colorați dinadins astfel, încât conducătorii de partid cu agrement în regulă să se poată debarasa de rivali pentru a se dedica în și mai multă râvnă întăririi regimului patronat din Kremlin – putându-se evoca aici nume ca al lui Traico Kostov în Bulgaria, László Rajk în Ungaria, Koçi Xoxe în Albania, Rudolf Slansky în Cehoslovacia, dizgrațierea lui Wladyslaw Gomulka în Polonia, dar și mai multe morți suspecte între care inclusiv cea a bulgarului celebru în analele cominterniste Ghiorghi Dimitrov.
Moscova, e din nou de spus, nu evită aceste teme, ba chiar dimpotrivă, doar că le aduce în discuție pentru a le trata pe limba ei și pe aceeași limbă a suzeranului trebuie să le trateze și vasalul – și nu oricum, ci repetat, cvasirituali și în regim continuu de mare atenție la cele mai subțiri nuanțe și cu siguranță că în abordări îndeaproape supravegheate, întrucât e inevitabilă impresia că pentru asta există un organ specializat care își exercită în desăvârșită responsabilitate funcția. Moscova se vrea, prin comportamentul pe care îl pretinde altora și prin propagandă proprie nemijlocită ori prin gesturi făcute sau exploatate propagandistic, iubită, adorată, recunoscută în atare postură, lăudată, preamărită – și ar fi de reiterat, pentru o idee despre felul delicat al lucrului, ceea ce, în dialogul premergător expulzării lor, comuniștii iugoslavi aduceau în atenție cu reproș implicit la adresa pretențiilor sovietice, anume că indiferent cât de mult iubește fiecare dintre noi țara socialismului, U.R.S.S., în nici un caz respectivul nu-și poate iubi propria sa țară mai puțin. Cu adaosul pe care îl impune numaidecât și întotdeauna politicul, inevitabil mai mult pragmatic decât bazat pe afect, că jur-împrejurul iubirii de propria țară, cu toate sensurile acesteia de bază și metaforice, începe imediat, agresivă și necruțătoare în realitatea ei ultimă, oricum ar vrea să o îmblânzească vorbele mari (și goale), jungla intereselor practice de profil. Și neignorând că în centrul acestei jungle, nu numai în cazul de față, stă nevoia de putere proprie, cea exercitabilă și generând efecte preconizate și scontate în interiorul statalității proprii – putere, în atare înțeles, cât mai multă, nedijmuită, necontrolată, nedependentă de alții, de altcineva. Iar astfel, iubirea de propria țară, de patrie, opusă în discreție sau vocal puternic, curajos și cu fermitate, unei iubiri concurente de felul aceleia pe care o cere pentru sine Uniunea Sovietică – sigur că la pachet cu mai multe alte pretenții care subțiază puțin câte puțin conținutul însuși al țării, al patriei și, fie și numai în planul orgolului, al des invocatei demnități de nație –, devine repede bun prilej de câștig politic intern, unealtă eficientă de adunat susținere populară. Ceea ce, ca și în privința sincerității iubirii pe care ea le-o cere eliberaților și nu numai lor, nu se poate ca Moscova să nu vadă și să nu înțeleagă. Mai curând, în laboratoarele ei se măsoară totul continuu și cu minuție, pe etape și pași, se evaluează avantajele și riscurile și, dincolo de conservarea dominației (pentru care se intervine la nevoie în forță) și în interiorul acesteia, sub deplin control, se decide oportunist captarea și exploatarea optimumului oferit de moment.
Un exces pripit, astfel, momentul Belgradului, va fi venit cu lecția lui poate că și pentru Moscova. În fapt, cu particularități și cu urmări în consecință, Iugoslavia lui Tito ajunge mai devreme acolo unde alții, cu România printre ei și fiecare în ale sale condiții specifice, vor viza curând să ajungă – cu titoismul deschizându-le ochii și fiindu-le ascunsă inspirație ori nu, ci doar în oneste aplicații creatoare care îmbogățesc teoria validând în cele din urmă, chiar dacă nerecunoscute ca atare, elemente de legitate obiectivă de o iminență naturală cu mult mai apăsată decât a celor ale marxism-leninismului în variantă clasică ori stalinistă.
Dar până acolo și chiar mai târziu, poate că și inerțial, dar în egală măsură din interes politic, în România se construiește și se reiterează pe aceste chestiuni o poveste (mai nou spus și poate că într-adevăr, măcar în unele situații, mai potrivit, un narativ – termenul având însușirea de a se abține să trimită la valoarea de adevăr aievea a conținutului rostirii) relativ uşor de urmărit în expresia pe care ea o capătă în presa de partid – cea prin intermediul căreia autorul, Partidul, o propagă în poporul muncitor ca adevăr istoric.
De luat în seamă peste tot, pentru o corectă înțelegere, este faptul că, întocmai artei realist-socialiste, expresiei de acest tip – gazetărească și, deci, aparent firesc, dar numai aparent – i se impune ca prin felul în care arată, înfățișează, oglindește ceva și în timp ce face asta, să și genereze, la receptare, efecte preconizate în planul imediatului, al vieții practice – tocmai în asta constând, în esență, diferența dintre hulita acum artă pentru artă a autonomismului estetic, și așa-zisa artă angajată în general, inclusiv cea a realismului socialist, ca și dintre gazetăria autentică și cea de partid, de asemeni angajată. Și tot în ideea corectei înțelegeri e de luat în seamă că acest discurs se destinează, prin una și aceeași realizare a lui textuală și concomitent, unui receptor multiplu ipostaziat divers, până la diferit, prin interese, așteptări, credit acordat de el emițătorului ori nivel și specific al atenției cu care el, la rândul lui, este tratat de către emițător – și că toate acestea și altele participă nemijlocit, ca principii structuratoare, la organizarea discursului ca expresie și conținut, inclusiv, important, în latura în care acestea include semne ale manifestării atitudinale a subiectului comunicator față de destinatar și față de orice componentă implicată de actul comunicațional. Avem astfel a deosebi, în adresabilitate, între corpul activiștilor proprii, membrii de rând ai Partidului, poporul muncitor, poporul în sens larg, Kremlin, popoarele Uniunii Sovietice, conducerea Cominformului, popoarele lagărului, lumea occidentală și alții. Încât, aparent, facerea și receptarea discursului astfel privit ar presupune operațiuni complexe și specializate, ceea ce nu este neadevărat, doar că aceste operațiuni pot fi lesne și în bună măsură la îndemâna intuitivității unui cunoscător în profunzime al realității și care posedă spiritul limbii și pe cel al specificului comunicațional. Ceea ce și este, la modul general, un activist propagandist. Iar comunicatorii Partidului fie citesc texte redactate de alții – activiști specializați (dar și improvizează, chiar apăsând pedale personale uneori, însă se numesc Ana Pauker, Vasile Luca, Teohari Georgescu, Emil Bodnăraș etc.) –, fie sunt însărcinați și responsabili ai domeniului, ca Iosif Chișinevschi, Leonte Răutu, Sorin Toma, Nestor Ignat etc.
În rezumat apoi, sub rezerva exemplificărilor ulterioare, cât privește rețeta de conținut, totul fiind privit prin lentila luptei de clasă și din perspectiva actorului ei principal – în teorie, proletariatul, iar în practică ajungându-se până la popor, care îl exclude însă pe dușmanul de clasă (și i se dă astfel naționalului lovitura de bază) –, libertatea privește poporul în acest înțeles (de unde prețuirea pentru Patria este poporul, iar nu tagma jefuitorilor), este preeminent de natură socială și, deci, în primul rând problemă de plan intern. Dușmanul intern al poporului, exploatatorul și uneltele lui, pactizând trădător cu cel extern, sacrifică, odată cu bogățiile țării, cu șansele ei de progres și cu fericirea poporului, independența, autonomia, atribuțiile și autoritatea statalității – pe care poporul le-ar apăra mereu și cu grele sacrificii. Viziunea aceasta vine în prelungirea aceleia conform căreia actorul principal al luptei de clasă este internaționalist înfrățit cu omologul lui progresist din întreaga lume – căruia îi acordă ori de la care primește sprijin tovărășesc în lupta proprie, cea cu dușmanul intern, trecându-se legitim, pentru asta, peste orice fel de granițe. Așa, patriotismul, chiar desemnat ca național implică asumarea internaționalismului proletar și a întrajutorării tovărășești, asta însemnând și respectarea și aplicarea întocmai a tuturor hotărârilor pe care le iau organismele internaționale ale mișcării revoluționare a proletariatului. Patriotismul, cu alte cuvinte, de la patrie, iubirea de patrie, poate deveni ușor și devine real opusul total al înțelesului care îl consacră și îl face important – compromițându-l în cele din urmă ca fapt în sine.
Și tot rezumativ: un atare patriotism cominternist este responsabil de susținerea și răspândirea viziunii conform căreia România Mare interbelică a fost opera anexionistă a unui stat român imperialist și de situarea activă a Partidului, în aceste condiții, ca agent de influență al bolșevismului, de partea, eufemistic spus, dreptului la autodeterminare în teritoriile de interes pentru o Uniune Sovietică numai propagandistic ruptă de țarismul expansionist, pașnică și iubitoare de pace.
AUREL BUZINCU
Comentarii