Tăcerea e de aur…

Armonie. Cum păstraţi cu atât succes armonia conjugală? – Prin reciprocitate. Când soţia e nervoasă, eu tac. Şi invers: eu tac când soţia e nervoasă.

(a) Babardi. „Verbul (scrie Rodica Zafiu) ca şi derivatul său «babardeală» sunt foarte folosite în argoul comun de azi, mai ales în limbajul tinerilor, pentru a desemna actul sexual. Prima lor descriere pare va fi cea din Granser (1992). În schimb, pe internet apariţiile familiei lexicale sunt extrem de numeroase: «babardea o prospătură» (brotacu.com), «în afară de muncă, manele şi babardeală, nu ştiu nimic» (tpu.ro). Verbul se explică uşor, ca împrumut din limba romani, mai exact ca adaptare a verbului «pha-baraw», al cărui sens principal este «a arde». (…) Aşadar, legătura dintre termenul ţigănesc şi cel argotic e clară din punct de vedere formal. La fel de convingătoare este şi continuitatea semantică: «a (se) arde», sau «a (o) frige» sunt metafore tipice pentru mai multe acţiuni violente, între care argoul plasează şi actul sexual. Nu întâmplător, derivatele «arzoi» şi «arzoaică chiar s-au specializat pentru a desemna calităţi sexuale.”

Castitate. Castitatea este, aparent, cea mai bogată şi unica comoară a femeilor. Şi totuşi, cea mai mare parte din ele o lasă, în final, să le fie furată, – observa cineva, într’o societate. „Pentru că e foarte greu, totuşi, să păstrezi la infinit o comoară ce-şi pierde valoarea în timp, şi a cărei cheie o poartă, inevitabil, numai bărbaţii” – răspunse o doamnă trecută prin viaţă.” (Balzac)

Culmea (…dresajului). Să îmblânzeşti fiare vechi…

Exces. Mă plimbam pe stradă şi văd doi tipi îmbrăcaţi la fel. Băi, dar fix la fel. Mă uit aşa, cu silă, la ei şi îi întreb: Bă, voi sunteţi poponari? Şi m-au arestat!…

Femei. „Viaţa: femeia pe care o ai; arta: femeia pe care o doreşti.” „Dragostea este servitutea reabilitată.” „Femeia care se dă, cedează tot ei însăşi.” „Vocea care zice: «Fiţi caste», deşteaptă simţurile; glasul care spune: «Păziţi-vă de femei», deşteaptă dragostea.” „O femeie: Dragostea este politeţea bărbaţilor.” „Pudoarea este o virtute estetică.” „O vorbă de femeie: Un bărbat nu-i frumos decât în genunchi.” „În dragoste, călăul are dreptul la graţiere.” (Jean Dolent)

Hot. Doi sultani fac schimb de impresii, de experienţă. – Auzi, dar tu cum alegi, seara, dintre cele 30 de cadâne ale tale, cu care să te culci? – Eh, e simplu: arunc peste ele o găleată de apă rece şi o aleg pe aceea din care iese mai mult abur!

Memorie. Patru prietene tinere şi frumoase şi-au petrecut concediul împreună la mare, fără bărbaţii lor. La întoarcere, pe una au apucat-o remuşcările: – Fetelor, am să-i povestesc lu’ bărbatu’ meu de câte ori l-am înşelat în concediu. Bruneta: – Ce idioată! Roşcata: – Ce curajoasă! Blonda: – Ce memorie! (PS Nu cred că e relevantă, aici, culoarea părului!)

Prejudecăţi. „Plăcintele «poale-n brâu» provin, de fapt, dinspre romani, ce le-au preluat de la greci şi le-au adus şi pe teritoriu românesc. La bază erau plăcinte cu carne. Strămoşii noştri le-au transformat în desert festiv, punând în ele brânză dulce şi stafide. Le serveau la petreceri şi le-au denumit «poale-n brâu», deoarece la acele petreceri la care erau servite se dansa mult, iar femeile îşi strângeau poalele sub centură ca să nu le deranjeze la dans. Zacusca provine, de fapt, de la slavi, unde înseamnă şi azi «aperitiv» (corect, fraţii moldoveni numesc zacuscă nu doar preparatul din cămara noastră, ci orice gustare, aperitiv – n.a.). Era numele generic oferit mai multor mâncăruri, dar şi unei fierturi de ierburi şi ulei. Mai târziu aceasta se transformă într-un amestec de legume fierte în ulei. Mult mai târziu, zacusca se transformă în ceva asemănător cu ce mâncăm noi azi sub această denumire. Slavii au contribuit şi la dezvoltarea borşului în gastronomia românească. Borşul era o fiertură lichidă de legume. Mai mult de 1000 de ani s-a mâncat borş şi abia apoi a apărut ciorba, fel mai elaborat de amestec lichid de legume şi carne. Primele restaurante deschise pe teritoriu românesc au apărut în 1821, atunci când bucătarii francezi, germani, austrieci şi elveţieni au ajuns în Principatele Române.” (Veronica Ilieş)

Spovedanie. Părinte, sfinţia ta / N-o spovedi pe mândra, / Că are păcate grele, / (Şi mai toate sunt a mele).

Super (supra?). – Dragul meu, eu semăn cu o femeie perfectă!? – Nu, iubire! Tu eşti cu mult mai mult! – Şi cu cât mai mult? – Cu vreo 50 kg.

Telefon. „Noaptea, dacă introduci în telefonul din colţul străzii o scoică în loc de monedă, o scoică mică, albă, neciobită, culeasă vara, pe plajă, în loc de ton vei auzi minunatul sunet al valurilor. Apoi poţi forma orice număr şi-ţi va răspunde, te va chema un glas de sirenă. Noaptea, dacă introduci în telefonul din colţ o petală de trandafir în loc de monedă, în loc să auzi tonul vei simţi minunatul miros de fân cosit şi liliac înflorit. Formând orice număr o voce blândă de bătrână îţi va explica liniştit cum se face cea mai grozavă dulceaţă de trandafiri. Noaptea, dacă sufli în telefonul din colţ fum de ţigară în loc să introduci o monedă, în loc de ton din receptor va izvorî ceaţa, ceaţa caldă care te va cuprinde întreg, va umple încet strada, casele, se va agăţa de crengi ca pânzele de păianjen. (…).” (Cristian Popescu, „Telefonul din colţul străzii”)

„Turnătorie” (ratată). Bulă îi zice mamei sale: – Mamă, dacă-mi dai o ciocolată, îţi spun ceva! – Spune, copilule! – Ieri, după ce ai plecat de acasă, a venit la noi o blondă… iar tata a dus-o în dormitor şi… – Am înţeles, copil drag! Dar să spui asta diseară, când va fi şi taică-tu de faţă! Trece ceva vreme şi vine tatăl acasă: – Bulă, nu ai ceva sa îi zici lui tata? – Mamă, ieri, după ce tu ai plecat, a venit o blondă bună acasă, iar tata a dus-o în cameră, a trântit-o jos şi s-a urcat pe ea, la fel cum te trânteşte pe tine, în fiecare joi, poştaşul!