Tema izbânzilor şi a noutăţilor literare realist-socialiste ale momentului – mai multe, însă între ele cu cele ale lui Petru Dumitriu şi Dan Deşliu înviindu-l pentru înveşnicire partinică pe un Lazăr Cernescu de un eroism discutabil şi contestat – ilustrează, de fapt (probabil că, dacă o analiză pe detalii ar constata că există excepţii, acestea vizând particularităţile şi specificul), ideatica pe care Cursului scurt de Istorie a P.C. (b) al Uniunii Sovietice o relevă şi o impune în misiunea lui de a da, printr-o istorie deliberat şi interesat ideologizată a bolşevismului sovietic, modelul canonic al mersului spre victoria socialismului şi spre comunism.
Se regăseşte în Cursul scurt mai tot ceea ce scriitorului, obligatoriu implicat în social şi legat de popor, i se cere să identifice şi să spună cu veridicitate şi concreteţe, citind realitatea nouă responsabil, imediat şi numaidecât la faţa locului – căutând şi descoperind, adică, în lucruri adevărul vieţii sub călăuza spiritului partinic. Totul e ca lucrătorul intelectual pe terenul oricărei arte şi scriitorul în primul rând să fie fecundat de ideologia comunistă, cum zice fără ocol Micul dicţionar filosofic redactat de M. Rosental şi P. Iudin – acesta din urmă, un promotor al Cărţii lui Stalin cu texte preluate şi de Scânteia. Astfel, artistul devine înarmat cu puterea de a vedea forţele motrice ale vieţii sociale, rolul hotărâtor al maselor populare în istorie, importanţa proletariatului – conducătorul maselor asuprite în lupta împotriva capitalismului. Este vorba, de fapt, de obligaţia de a privi lumea, deopotrivă cea reală şi cea imaginată, exclusiv prin această lentilă şi de a construi universul proiecţiei artistice exclusiv în acest orizont – asta relevând continuu şi pretutindeni, efect al fecundării ideologice, ceea ce se desemnează prin adevărul vieţii. Aşa se ajunge la a vedea în germene noul căruia îi aparţine viitorul şi la a-i da acestuia expresia trebuitoare – necesară, adică, spre a i se arăta poporului cât îi este de măreţ eroismul şi cât îi sunt de grandioase perspectivele. Numai aşa scriitorul făcându-şi datoria educativă specifică, aceea de inginer al sufletului omenesc.
Şi altele, dar iată Cartea – în câteva referiri precise la ceea ce s-a numit construirea socialismului la sat. Mergând pe calea indicată de Lenin, a colhozurilor – pentru că, spusese acesta, Cu mica gospodărie nu vom putea scăpa de mizerie –, partidul bolşevic şi statul sovietic au găsit, spune Stalin, că: Soluţia constă în a uni treptat, dar fără oprire, nu prin presiune, ci prin exemplu şi convingere, gospodăriile mici şi cele foarte mici în mari gospodării bazate pe cultivarea pământului în comun, în tovărăşii, în colective, folosind maşini agricole şi tractoare şi aplicând procedee ştiinţifice de intensificare a agriculturii. Altă soluţie nu există. Sigur, precum se va proba mereu, orice maşini agricole şi orice procedee ştiinţifice ale domeniului se pot compatibiliza cu mai orice suprafeţe şi cu orice gospodării – argumentele bolşevice de felul acestora fiind, în realitate, exterioare scopului urmărit, evident că unul social-politic, implicând lupta de clasă.
Tocmai de aceea: Trecerea la colectivizarea complectă nu avea loc prin intrarea simplă şi paşnică a masselor de bază ale ţărănimii în colhozuri, ci prin lupta de massă a ţăranilor împotriva chiaburimii – spune despre viitorul altora cu verbe la trecutul sovietic o pagină a citatului capitol XI al unui exemplar din ediţia a III-a a Cursului scurt. Şi detaliază: Colectivizarea complectă însemna că toate pământurile din jurul satului trebuiau să treacă în mâinile colhozului; or, o parte însemnată din aceste pământuri se găseau în mâinile chiaburilor. De aceea ţăranii izgoneau pe chiaburi de pe pământurile lor, îi deschiabureau, luându-le vitele, maşinile şi cerând puterii sovietice arestarea şi deportarea lor. Colectivizarea complectă însemna astfel lichidarea chiaburimii. Era politica de lichidare a chiaburimii ca clasă pe baza colectivizării complecte. Pe etape, existenţa bazei materiale necesare înlocuirii producţiei de cereale a chiaburimii prin aceea a colhozurilor şi sovhozurilor a dat posibilitatea partidului bolşevic să treacă de la politica de îngrădire a chiaburimii la o nouă politică, aceea de lichidare a chiaburimii ca clasă pe baza colectivizării complecte. La sfârşitul lui 1929, puterea sovietică săvârşi o cotitură bruscă, părăsind această politică şi trecând la politica de lichidare, la politica de nimicire a chiaburimii ca clasă. În paranteză fie spus: holdomorul ucrainean a fost ceva mai mult decât atât şi, corespunzător, la noi, peste două decenii, pentru această nimicire, pe lângă altele, se va deschide şi marele şantier al Canalului – operă a entuziasmului popular fără margini în viziunea din Drum fără pulbere, romanul aceluiaşi Petru Dumitriu. Iar Cartea conchide: Astfel s-a realizat o transformare revoluţionară dintre cele mai adânci, un salt de la vechea stare calitativă a societăţii la o nouă stare calitativă, care echivala, prin urmările sale, cu Revoluţia din Octombrie 1917. Caracterul specific al acestei revoluţii consta în faptul că ea a fost săvârşită de sus (s.a.), din iniţiativa puterii de stat, cu sprijinul direct de jos (s.a.) al masselor de milioane de ţărani care luptau împotriva robiei chiabureşti, pentru o viaţă liberă colhoznică.
Şi în Uniunea Sovietică – se poate afla – autoritatea centrală avertizase foarte serios organizaţiile de partid locale împotriva oricărei „decretizări” de sus a colectivizării şi s-a constatat şi s-a combătut ferm încălcarea principiului liberului consimţământ – ţăranii fiind uneori şi pe acolo constrânşi să intre în colhoz, ignorându-se pregătirea lor în acest sens şi realizându-se astfel o colectivizare artificială, forţată, în goană după date statistice umflate. Însă denaturarea liniei Partidului – neapărat locală – a fost sancţionată imediat cu destituiri şi înlocuiri de activişti. Şi tot aşa: Un loc important în lucrările Congresului al VIII-lea al Partidului fu ocupat de chestiunea atitudinii faţă de ţăranul mijlocaş. Lenin lansase lozinca de urmat: Trebuie să ştim să ajungem la o înţelegere cu ţăranul mijlocaş fără a renunţa nici măcar o clipă la lupta noastră împotriva chiaburului şi sprijinindu-ne temeinic numai pe sărăcimea satelor. Urmare a acestei politici înţelepte – aplicate inevitabil cu unele confuzii, tot locale, între mijlocaşi şi alţii –, ţăranii mijlocaşi nu au mai trecut în patria sovietică de partea chiaburilor…
La 1 octombrie 1949, a unsprezecea aniversare a apariţiei Cursului scurt este sărbătorită la Casa de cultură a Filialei ARLUS din Capitală printr-o mare adunare la care participă activul de partid din Bucureşti, membri ai C.C. ai P.M.R. şi ai guvernului, elevi ai şcolilor de partid şi la care despre Carte vorbeşte Ion Vinţe, membru supleant al C.C. şi ministru al Silviculturii. Cursul scurt, spune el, are acum cel mai numeros tiraj pe care l-a atins vreodată o carte la noi în ţară. Conferenţiarul insistă pe tema muncii pentru întărirea Partidului, pentru cunoaşterea şi învingerea duşmanilor, lucru realizabil pe seama educării, conform şi pe baza Cărţii, a cadrelor de partid în spiritul intransigenţei faţă de orice abateri de la linia marxism-leninismului, a înlăturării fără cruţare a elementele străine de clasa muncitoare şi a demascării şi lichidării la timp a oricărei devieri naţionaliste şi scizioniste.
Conferinţa indică reorientarea atenţiei dinspre marea operă spre marele ei creator, I.V. Stalin, care va fi sărbătorit în decembrie la împlinirea vârstei de 70 de ani, iar în România asta se va întâmpla sub lozinca: Iosif Vissarionovici Stalin — marele geniu al omenirii munitoare, conducătorul poporului sovietic care construeşte comunismul, dascălul oamenilor muncii din lumea întreagă, eliberatorul şi prietenul poporului nostru. Ziarele urmează să ţină poporul muncitor la curent cu forfota pe care marea aniversare o generează peste tot şi în toate şi informează despre cum: In fabrici, la ţară şi în lăcaşurile de cultură, pretutindeni oamenii muncii pregătesc minunate daruri pe care le vor trimite tovarăşului Stalin cu prilejul celei de a 70-a aniversări a sa — mărturie a dragostei şi recunoştinţei lor fierbinţi faţă de marele prieten şi eliberatoral ţării noastre, conducătorul uriaşului front al păcii.
Aşa, după ce cuvântează la Palatul Prezidiului Marii Adunări Naţionale în şedinţa Comitetului Naţional pentru Sărbătorirea în R.P.R. a celei de a 70-a aniversări a tovarăşului Stalin, Iconia Cernescu – mama comunistului Lazăr Cernescu asasinat de chiaburi în Teregova (precizează Scânteia) – este de acord să predea autorităţilor, pentru a se trimite la Moscova, dar între daruri pentru Stalin, un carneţel. E mic şi subţire – îl descrie Scânteia într-un comentariu larg şi partinic afectat – dintr-acelea făcute din hârtie ieftină şi liniate cu un albastru palid. Pe coperta decolorată, puţin roasă la colţuri, scrie cu cerneală neagră: „Carnet de activitate al tovarăşului Cernescu Lazăr, Rusca, 1948“. Darului menit să vorbească despre angajare şi sacrificiu i se alătură o scrisoare a fiicei lui Lazăr, micuţa Maria, în vârstă de doisprezece ani, care îi scrie tovarăşului Stalin: „Ca tata mai sunt mulţi ţărani muncitori pe care bandiţii şi duşmanii poporului muncitor nu-i pot ucide pentru că ei sunt vo câţiva iar noi suntem câtă frunză şi iarbă pe întreg pământul”.
În august 1950, la Bucureşti, în expoziţia Iosif Vissarionovici Stalin – deschisă pentru a se da o imagine vie a vieţii tovarăşului Stalin, genialul conducător de popoare –, într-una din vitrinele dedicate operelor tovarăşului Stalin a putut fi văzută şi cartea pe coperta căreia stă scris cu litere stângace: „Proprietatea lui Lazăr Cernescu”. Ba încă, la Moscova, în decembrie 1952, studentul I. Grigorescu (peste ani, autor al serialului TV Spectacolul lumii), la Padarchi Stalina, în sala zece, are ocazia să se substituie ghidului şi să le vorbească vizitatorilor – emoţionat conform normelor şi uzului, dar şi cu talent şi dispoziţie în acest sens – despre darurile venite din R.P.R. Între ele, o scrisoare – Un scris tremurat, apăsat, dus de o mână neobişnuită cu pana: „Scumpe şi drag tovarăşe Stalin, îţi scrie mama lui Lazăr Cernescu…“ – şi alături, fotografia lui Lazăr şi micul Carnet de activitate al tovarăşului Cernescu Lazăr...
AUREL BUZINCU
Comentarii