În răspândirea în popor şi în impunerea producţiei hagiografice comuniste rolul gazetarilor şi al propagandiştilor de orice nivel – în măsura în care se poate disocia între unii şi alţii – este decisiv. Când e vorba însă de producerea aceleiaşi hagiografii, indiscutabil, succesul se datorează uneltelor artistice şi mânuitorilor acestora în general şi cu deosebire inginerilor de suflete ai lui Stalin – scriitorii. Asta, pe de o parte, pentru că mijloacele artei apelează la afectul receptorului în mai mare măsură decât altele, dar mai ales în condiţii de mai mult credit – graţie cotei inevitabile de verosimil din imaginea artistică (aşa spus întrucât realismul socialist pretinde, nu întâmplător, ci pentru expunerea şi impunerea adevărului ideologic, veridicul în dauna verosimilului, ceea ce îi şi compromite, de altfel, estetic vorbind, produsul), iar pe de altă parte, mijloacele artei, prin gama largă şi variată a ceea ce ele pot să aducă în lume, lărgesc mult teritoriul exerciţiului agitatoric. Cazul lui Lazăr Cernescu aduce date elocvente în privinţa acestea.
Până unde anume se poate ajunge în materie o exprimă bine o secvenţă dintr-un articol de publicaţie literară – ceea ce arată, între altele, că şi aici e greu de disociat între bresle în condiţiile aflate în discuţie. Este vorba însă nu de orice publicaţie, ci de …Literaturnaia gazeta (articolul e preluat în ţară cu mândria de rigoare – a se vedea Lupta Moldovei din Iaşi, nr. 1764/1952), în care, sub titlul Popoarele stau de strajă, se începe astfel: În satul Rusca din munţii României, locuieşte Iconia Cernescu, mama comunistului patriot Lazăr Cernescu, asasinat mişeleşte de către elementele fasciste în iarna anului 1948. Într-o scrisoare de acuzare plină de mânie, Iconia Cernescu a ţintuit la stâlpul infamiei pe aceia ce au condus mâna asasinilor fiului ei – pe americani şi englezi, duşmanii libertăţii şi democraţiei, care acţionează acum făţiş sub steagul „legii din 1951“ a lui Truman cu privire la aşa-numita „asigurare reciprocă a securităţii“…
Nu e nicicum singular cazul şi nici explicabil prin necunoaştere. Cam pe la aceeaşi dată, aprilie 1952, în ziarul local de partid Crişana, spre exemplu, gazetarul de partid constată că lucrurile merg cum zice titlul articolului, Pe drumul cel bun, în ce priveşte colectivizarea întrucât, în lunile din urmă conferinţele, corurile, poeziile şi piesele de teatru prezentate – toate au fost legate de felul în care se poate lupta pentru formarea unei gospodării colective, de avantagiile pe care gospodăria colectivă le aduce ţăranilor colectivişti, de viaţa fericită pe care o au colhoznicii sovietici, care acum luptă pentru construirea comunismului în patria lor. Mai mult, ţăranii au putut vedea piesa de teatru „Lazăr de la Rusca”, în care se arată cum comunistul Lazăr Cernescu, dintr-un sat al Banatului, şi-a dat viaţa luptând împotriva chiaburilor şi a duşmanilor oamenilor muncii, pentru ca în satul său să ia fiinţă o gospodărie colectivă, — şi cum datorită organizaţiei de partid din sat, în cadrul căreia a luptat Lazăr, s-a înfiinţat gospodăria colectivă…
Artişti de toate felurile şi de toată mâna se lasă inspiraţi de versiunile propagandistice ale poveştii lui Lazăr şi îşi dedică talentul învierii acestuia şi ţinerii înviatului în viaţă, de bună seamă că nu oricum, ci activ, influent, pilduitor, conform interesului şi comenzii de partid. Au făcut asta mulţi, ei înşişi mai mult sau mai puţin vii graţie operei proprii. Vor fi procurat energie şi vor fi generat avânt revoluţionar la vremea lor – odată cu încasarea recompenselor de rigoare – desenele unui mare artist ca Jules Perahim şi tot aşa Portretul lui Lazăr de la Rusca al sculporului Romulus Ladea, prezent în Expoziţia Anuală de Stat a Artelor Plastice pe 1954, chiar dacă lucrarea îi aduce artistului, în România liberă, încadrarea în categoria neonorantă a celor care se orientează în mod corespunzător în alegerea temei, dar care nu o interpretează sau nu o înţeleg într-o lumină justă, pentru că, spune criticul de artă al ziarului, „Lazăr de la Rusca” ne apare [n.n. – A.B.: aşa cum e reprezentat de Romulus Ladea] nu ca un erou ce s-a jertfit unei cauze măreţe, ci ca un personaj plin de emfază şi lipsit de căldură. Nu înseamnă însă mai nimic în epocă, în raport cu opera, o astfel de critică – în afară doar de un mod de afirmare a emiţătorului opiniei, de regulă unul cu puternică susţinere şi, eventual, de o mică atenţionare într-o privinţă, dintr-o direcţie şi dintr-o cauză pe care artistul le cunoaşte ori caută imediat să şi le lămurească.
La fel, va fi avut impactul scontat o lucrare ca Portretul lui Lazăr de la Rusca al artistei care s-a semnat Beca Rind, de asemeni o personalitate pregnantă a vremii, prezentă în presa centrală mai ales prin excelente portrete, dar şi cu picturi în expoziţii din ţară şi din străinătate. Lucru considerat deosebit de important, pictoriţa este remarcată la Moscova – conform unei ştiri din Scânteia începutului de 1950 –, unde vizitatorii expoziţiei la care artista participă se declară impresionaţi de înaltul nivel ideologic şi artistic al artei din R.P.R., iar un critic de artă moscovit preluat de Contemporanul îşi explică astfel emoţia pe care i-o produce o lucrare a artistei de la Bucureşti pe tema „planului de însămânţări”: Pe fondul strălucitor al câmpiilor sunt înfăţişaţi câţiva ţărani care desbat metodele de cultivare a pământului în colectiv, pe mari întinderi. Tipurile ţăranilor sunt apropiate de tipurile muncitorilor; muncitorii şi ţăranii sunt redaţi ca o familie muncitorească unită. Beca Rind se prezintă ca o pictoriţă cu o activă individualitate creatoare şi cu o clară orientare socială în creaţia ei. Sigur, credit spOrit în ţară şi premise de natură să garanteze că portretul lui Lazăr va exprima, în aceste condiţii, ceea ce trebuie să exprime.
Mai departe, bogata creaţie muzicală socialistă românească, eroică mai cu seamă, nu-l putea ocoli pe Lazăr Cernescu – drept care, în anul aniversării a patruzecea a Partidului, melomanii au putut asculta, în concert festiv, cantata Lazăr de la Rusca a compozitorului Diamandi Gheciu care, ca mulţi alţi colegi, valorifică muzical versuri ale poeţilor contemporani în vogă – aici, Dan Deşliu. Şi tot pe seama, mai ales, a rostirilor scriitoriceşti cu vogă socialistă şi a imitatorilor acestora conjuncturali şi locali, scenele s-au umplut câţiva ani de artişti de vârste, profesii şi înzestrări în domeniu felurite care l-au evocat liric sau dramatic penetrant şi cu aplauze asigurate pe eroul devenit curând şi definitiv Lazăr de la Rusca, ţăran sărac, dar comunist cu spirit de sacrificiu, luptător pentru colectivizare.
Opera acestei transfigurări i s-ar datora lui Dan Deşliu – deşi lucrurile nu stau chiar aşa. Adevărat că poemul lui de amplă respiraţie, baladesc, accesibil şi venind în întâmpinarea unei receptări deprinse cu eroicul de factura aceasta şi atrase de el, popularizat intens, intrând şi în manuale, a avut un ecou larg şi l-a impus pe autor drept creator al acestui Lazăr. Dar Dan Deşliu însuşi, e drept că intuind repede şi bine ceea ce trebuie, vine pe un teren în mare măsură pregătit de altcineva.
Începutul aparţine lui Petru Dumitriu.
AUREL BUZINCU
Comentarii