Poeta şi traducătoarea Tamara Severniuk a fost felicitată de Consulatul General al României la Cernăuţi. Consulul de carieră Cristian Toma Dacica a transmis un mesaj de felicitare din partea Consulului General, Irina-Loredana Stănculescu, şi i-a înmânat jubiliarei Diploma de Excelenţă pentru merite deosebite în propagarea scrisului românesc în rândurile ucrainenilor. Tamara Severniuk a realizat traduceri din creaţia poetică a lui Mihai Eminescu, Tudor Arghezi, Veronica Micle, Nicolae Tăutu, Nicolae Labiş.
Dintre mesajele de felicitare din reţelele de socializare vom cita cel semnat de poetul Arcadie Suceveanu, originar din regiunea Cernăuţi, care cunoaşte foarte bine creaţia Tamarei Severniuk: „La mulţi ani cu sănătate, dragă Tamara! Mă închin în faţa Poeziei tale, o Poezie născută şi nu făcută, precum Minerva din ţeasta lui Jupiter” (După publicaţia online „Libertatea Cuvântului”)
La 26 iulie, distinsa poetă ucraineană din Cernăuţi, laureată a mai multor premii naţionale, regionale şi a Premiului Internaţional „Volodymyr Vinnycenko”, Tamara Severniuk, îşi sărbătoreşte jubileul de 85 de ani. În preajma acestei date importante, Tamara Severniuk a avut fericirea de a ţine în mână noul său volum de poezie şi proză, al treizeci şi şaselea la număr, „Freamătul curgerii timpului”, ieşit sub auspiciile Editurii Druk Art din Cernăuţi. De asemenea, a primit o Diplomă de excelenţă din partea Muzeului „Nicolae Labiş” din Mălini, judeţul Suceava, România, pentru traducerea la fel de excelentă în ucraineană a poeziei celebre a lui Nicolae Labiş „Moartea căprioarei”. Deoarece pe parcursul anilor Tamara Severniuk a tradus în ucraineană poezii de referinţă din literatura română, inclusiv de Mihai Eminescu, Tudor Arghezi, Veronica Micle, Nicolae Tăutu etc., Consulatul General al României la Cernăuţi i-a apreciat efortul depus printr-o menţiune. Cu ocazia jubileului, poeta şi traducătoarea Tamara Severniuk s-a învoit să acorde un interviu pentru „Monitorul Bucovinean”*.
– Pentru un om de litere cel mai bun cadou cu ocazia zilei de naştere, dar mai ales a unui jubileu, este o nouă carte cu semnătura sa…
– Am editat cărţile din ultimii ani ca o necesitate interioară. Am trăit o viaţă lungă şi sunt conştientă de faptul că orice viaţă cândva se termină. Şi această carte, pe care o ţin în mână, a fost intitulată „Freamătul curgerii timpului”. Eu simt, eu aud cum curge timpul. Am inclus în ea poezii scrise anul acesta, precum şi am retipărit unele poezii din primele mele plachete. Poate ele nici nu mai sunt prin biblioteci, căci erau mici, ca nişte fluturaşi. Am revăzut aceste poezii, le-am redactat. Am planuri, idei, dar, din păcate, nu mă ţin puterile să le realizez. Îi mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a lăsat la această vârstă minte limpede. Pot gândi, cugeta, dar sufletul este nemuritor. El dictează, mintea şi inima le primesc şi apar aceste scrieri, care sunt viaţa mea. Omul trăieşte până în ultima clipă. Mă îngrijorează faptul că unii oameni, care au trăit o viaţă şi pot compara ceea ce a fost şi ceea ce este, dar nu ştiu cum va fi ziua de mâine, se pierd în aceste labirinte ale vieţii, ori devin inerţi şi nepăsători, apatici şi indiferenţi.
– Dar poeţii?
– Nu mă consider un poet profesionist. Sunt „condamnată” să mă preocup de cuvânt. Nu eu îl stăpânesc, el mă stăpâneşte pe mine. Cuvântul mă îndeamnă să iau stiloul în mână şi să scriu. Dacă poetul nu este indiferent, el va spune adevărul, oricât de amar ar fi el. Iar acest adevăr poate unora să nu le placă. Cu gura poetului vorbeşte adevărul. Ceea ce se întâmplă acum este o mare tragedie. Mă doare sufletul pentru Ucraina.
Citesc foarte multă literatură tradusă, chiar în română. De multe ori mă întorc la Labiş, care atât de simplu, atât de dureros, atât de pătrunzător, atât de adevărat a scris capodopera sa „Moartea căprioarei”. Cât voi trăi, ea va fi în inima mea. Nu pot numi ceva asemănător care să fie atât de simplu şi atât de pătrunzător, filosofic şi prorocesc. Această poezie îmi încălzeşte sufletul.
– Asemenea cuvinte, spuse referitor la o capodoperă a literaturii române, valorează uneori cât un studiu de istorie literară. După cum mi-aţi spus nu o dată, v-a deschis această cale spre scrisul românesc profesoara universitară Zinovia Peniuc. Mi-a fost profesoară de latină la Universitatea din Cernăuţi, şi noi, studenţii români, reprezentanţi ai câtorva generaţii, ţineam foarte mult la ea. Cu ani în urmă, pregătind o emisiune la Radio Ucraina Internaţional despre creaţia Dumneavoastră, mi-aţi lăsat câteva foi cu scrisul atât de bine cunoscut şi îngrijit al profesoarei Zinovia Peniuc. Erau traducerile în română a câtorva poezii din creaţia Dumneavoastră. Traducerile aparţineau neuitatei Zinovia Peniuc. În anul 2014 aţi editat un volum solid în amintirea prietenei şi îndrumătoarei Dumneavoastră – „Audiat memoria verba”. Acest titlu din latină se traduce „Memoria să reţină cuvintele”. Memoria nu o poate uita pe Zinovia Peniuc, care a semănat lumina adevărului.
– Ea a fost o personalitate despre care poţi vorbi necontenit. Ea are început şi nu are sfârşit. Nu toţi cred că viaţa e veşnică. Însă viaţa continuă. Iată, vorbiţi despre ea, îi numiţi numele şi prin aceasta vă atingeţi de ceea ce este veşnic. Deci, ea trăieşte în memoria voastră. Iar memoria nu poate fi omorâtă. Glonţul îl poate ucide pe om, dar adevărul – nu. Acum simt cât de mult ea îmi lipseşte.
– Cred că Zinovia Peniuc a apărut în viaţa Dumneavoastră nu întâmplător.
– Ea a apărut în viaţa mea ca un tunet din senin. Desigur, spun la figurat – ca o fulguire uşoară. Ea nu mi-a fost profesoară. Eram studentă, cam bolnăvicioasă, şi m-a luat la ea acasă. Dacă în viaţă există o oarecare legitimitate tainică şi inexplicabilă, aceasta nu este întâmplător. Zinovia Peniuc în viaţa mea este un caz sfânt şi o legitimitate sfântă.
– Aţi declarat în interviuri că Zinovia Peniuc v-a deschis în faţă uşa altei literaturi, altei culturi.
– Când am trecut pentru prima dată pragul casei sale, m-a impresionat mulţimea de cărţi. Am observat că o bună parte dintre ele erau în limbi străine. Nu ştiam că ele sunt în limba română. Avea o carte voluminoasă cu creaţii ale clasicilor literaturii române. În general, pentru ea România nu era o ţară străină, un pământ străin. Ea a învăţat şi a lucrat pe timpul României. Acolo i-au rămas prieteni şi cunoscuţi. M-a luat cu ea într-o călătorie în România, ca să-mi arate această ţară. De la ea am descoperit nu numai literatura română, ci şi muzica românească. Când am auzit pentru prima oară „Balada” lui Ciprian Porumbescu, aceasta m-a cutremurat atât de mult ca şi poezia „Moartea căprioarei” de Nicolae Labiş. Aceasta este o energie, putere şi durere interioară, precum şi rezistenţa interioară a acestor oameni. În melodia lui Ciprian Porumbescu este o tonalitate minoră, apoi urmează acorduri furtunoase. Am înţeles cu sufletul: cât de dureros i-ar fi omului, câte chinuri ar îndura, finalul trebuie să fie luminos. Aşa mi-a spus ghidul de la Muzeul „Nicolae Labiş” din Mălini. Nu pot să uit nici Ipoteştii lui Eminescu. Ei îmi sunt sufleteşte foarte aproape. Există o înrudire a literaturilor. Prin traduceri noi primim lumina altui stat, altui popor, altei culturi şi orizontul cunoştinţelor noastre se extinde – nu prin chemarea „Daţi-ne arme!”, ci prin chemarea „Daţi-ne cărţi!”.
– Traducerile sunt un act de cultură foarte important. Anume prin traduceri literaturile se îmbogăţesc reciproc. A fi poet şi traducător este o misiune complexă, care nu este în puterea tuturor oamenilor de litere.
– Fiecare scriitor doreşte să fie cu noscut nu numai în cercul neamului său. Îmi este foarte plăcut că această carte a mea, cu traducerea poeziei „Moartea căprioarei” de Nicolae Labiş, a ajuns şi în România, la baştina acestui poet extraordinar. Mă bucură că o vor cunoaşte şi cititorii ucraineni, care au trecut prin suferinţe asemănătoare. Unele poezii de ale mele au fost traduse în limba română de Ion Cozmei şi îi sunt foarte recunoscătoare. Au apărut poezii de ale mele în traducere în Ungaria, Germania… Poetul doreşte ca opera sa să fie popularizată cât mai mult, e o tendinţă firească. El nu trebuie să fie cu gândul numai la piscurile creaţiei, el trebuie să-şi facă misiunea cinstit. Iar timpul va arăta dimensiunea adevărată a stelei sale. Chiar şi stelele mici au însemnătatea lor. Fără ele stelele mari ar fi stele obişnuite. Nu trebuie să te temi de stelele care te privesc, caută steaua ta. Dacă o vei simţi în dreptul inimii, ea te va lumina oricând. Eu nu simt tristeţea şi singurătatea. Am stilou, am cărţi şi caiete. Ce-mi trebuie mai mult?!
– Şi, totuşi, ce vă lipseşte?
– Desigur, îmi lipseşte comunicarea de creaţie. Mai ales acum, când oamenii sunt închişi în sine, predomină egoismul şi indiferenţa. Un poet adevărat nu poate fi indiferent de ceea ce se întâmplă în jurul său. Trăim vremuri de restrişte, de război. La trei ani de la începutul lui am scris această poezie: „Acesta nu este războiul meu,/ Însă el este în mine,/ Aceasta nu este vina mea,/ Dar se înnegresc zilele mele…”. De aceea mă rog Domnului: „Tu unicul şi înaltul,/ Care ai unit apa şi focul,/ Această lume rătăcită şi cruntă/ O fereşte de fărădelegi”
– Mult stimată doamnă Tamara Severniuk, comunitatea românească vă este recunoscătoare pentru tot ce aţi făcut pentru propagarea în mediul spiritual ucrainean a culturii noastre, a scrisului nostru, dorindu-vă multă sănătate şi pace, inspiraţie ca stiloul pe care îl mânuiţi cu iscusinţă să pună începutul unei noi cărţi. La mulţi ani!
*După „Monitorul Bucovinean” din 24 iulie 2025
VASILE CARLAŞCIUC Cernăuţi
Comentarii