Ceea ce se poate afla din presa timpului – dar şi din cea de mai târziu – despre Mitropolitul Silvestru al Bucovinei şi Dalmaţiei este prin excelenţă, dacă nu cumva exclusiv, favorabil, pozitiv, laudativ. Vine asta poate că şi din specificul unei vremi şi al unor locuri aflate în relaţii bune cu atitudinea şi cu exprimarea care cultivă măsura şi condescendenţa – premergătoare sau mărginaşe celor în care un anume înţeles (nicicum guvernat de vreun spirit critic, ci de unul hotărât necultural) atribuit democraţiei tinde să abolească aberant perceperea mai oricăror diferenţe dintre oameni, fie ele naturale, fie, la fel de iminente, generate de structurarea socială, şi să-l îndreptăţească pe cel ajuns la cuvânt să judece şi să se pronunţe despre oricine oricum. În paranteză fie spus, sunt culturale – şi de luat în seamă, utile, constructive şi cum mai vrem – acele emisii de judecăţi şi de exprimări al căror emitent stă pe un postament propriu de sine şi prin sine creat. Popular, gura lumii-i slobădă şi nimeni n-o poate închide şi nici nu e de dorit (şi nici cultural) ca cineva să poată şi să facă asta, dar tot popular (şi cultural) există se cuvine şi nu se cuvine şi ce anume e de un fel şi de celălalt, iar dreptul la părere, adică la judecată şi la expresia ei livrată public, se câştigă prin dovezi nu doar de competenţă, ci de calificare în materie acceptate de comunitate. Altfel ne aflăm în carnavalul imposturii de care râdea Caragiale, al obligativităţii opiniunilor.
Este adevărat că Cernăuţiul imperial, probabil că mai ales în epoca ducatului, devine un monument de manifestare şi de expresie ceremonioase, ritaualizate, doldora de pompă şi de fast. Fireşte, asta cu atât mai mult cu cât capitala Ţării e privită în etajele de sus ale vieţii ei – deşi poporul, pesemne că, totuşi, mai ales cel de târgoveţi, e şi el peste tot prezent şi participativ, ceea ce-i arată acordul şi aspiraţia. Dar nu e deloc mai puţin adevărat, despre Mitropolitul Silvestru fiind vorba, că personalitatea prelatului a generat ea însăşi continuu motive reale şi temeinice de consideraţie şi de respect – inclusiv printre adversarii din episoadele de tensiune confesională, naţională, de politică guvernamentală imperială sau de altă natură.
În câteva ocazii faptul iese în evidenţă în mod deosebit. Ar fi vorba în primul rând, fireşte, de momentele care prin natura lor pretind şi obţin asta – precum, să zicem, al ridicării în scaun şi al instalării la Cernăuţi ca mitropolit şi, desigur, zilele plecării omului dintre cei vii.
Legat, de pildă, de venirea părintelui Morariu la Viena, în 5 aprilie, stil nou, pentru numirea lui conform rigorilor cezaro-crăieşti în înalta demnitate bisericească, Telegraful Român din Sibiu primeşte de la un corespondent din capitala imperială şi publică o ştire de citit nu numai în conţinutul ei, ci şi în formulare: Tinerimea română academică de aici, reprezentată de societatea „România Jună“, şi-a ţinut de una dintre cele mai plăcute şi onorifice datorinţe de a întâmpina pe mult meritatul şi prea venerabilul prelat român la sosirea lui. O deputaţiune de aproape o sută de membri, cu prezidentul „României June“ în frunte, aşteptară trenul din care se coborî I. P. Sânţia Sa Mitropolitul Bucovinei însoţit fiind de reverendisimul domn Berariu. Prezidentul „României June“ se adresă I. Prea Sânţiei Sale cu nişte cuvinte călduros simţite şi bine rostite ce se terminară cu un viu „Să trăiască!” repeţit cu multă însufleţire de întreaga deputăţie. I. P. Sânţia Sa mulţămi, adânc mişcat fiind, cu termeni de iubire părintească. Afară de deputaţiunea română, s-au mai aflat la gară şi numeroşi Ruteni în a căror frunte, prezidentul societăţei academice rutene bineventa pe I. P. Sânţia Sa. Cu această ocazie, gazeta publică şi o schiţă biografică a proaspătului ierarh, aceasta semnată cu iniţialele G.T. şi însoţită de precizarea că textul este primit de la un preot din Bucovina care cunoaşte de aproape pe noul mitropolit. Din şirul de iniţiative şi realizări menţionate aici: Profesorii facultăţii teologice a Universităţii imperiale din Cernăuţi îi conferă titlul de „Doctor sacrae theologiae“, care fu aprobat anul trecut şi de Maiestatea Sa Francisc Iosif I. În fine, Societatea pentru învăţătura şi literatura poporului român din Bucovina (n.n. – A.B.: denumire aproximativă, contaminată de cea a ASTREI sibiene, a binecunoscutei societăţi bucovinene cu acelaşi profil), al cărei vicepreşedinte fusese P. S. Sa, acum l-a proclamat membru de onoare al ei. Şi se adaugă: Ca om privat este de o amabilitate extraordinară cătră toţi cei ce vin în contact cu Pr. S. Sa. Nobil şi generos, mulţi tineri studenţi fără mijloace îşi datoresc azi cariera ajutoarelor oferite de părintele Morariu.
Unul din discursurile funebre din aprilie 1895 – cu siguranţă că deloc întâmplător preluat de Gazeta Bucovinei –, al preşedintelui Societăţii Academia ortodoxă, Ilie Verbovschi, îl evocă astfel: Ca învăţator gingaş se pogora din înălţimea sa la noi cu o bunătate rară, cu o faţă senină, plăcută şi blândă, de ne îndemna, ne învăţa şi ne încuraja la lucru. Pre toţi voia să ne vadă preoţi cu stiinţă adâncă, pre toţi scriitori şi literaţi, pre toţi predicatori şi cântăreţi aleşi. De aceea înainte de 10 ani ne-a şi întemeiat „Academia ortodoxă“, societate pentru literatură, retorică şi muzică bisericească, în seminariul archidiecesan, la întemeierea căreia a zis că o va ridica la înălţimea Academiei din Chiev. (…) „Munciţi, ne spunea el, în acest laborator ideal. Feriţi-vă de curentele dezbinatoare ce bântuiesc societatea modernă. Patriei voastre închinaţi-i puterile şi viaţa voastră, adoraţi, iubiţi mai mult decât pe oricine po-porul vostru cel bun pre care aveţi să-l păstoriţi“. (…) Când în oarele noastre libere vorbeam de idealuri, Silvestru era pildă pentru toate teoriile noastre, el era obiectul admiraţiunii noastre, era deviza noastră. Noi îl numeam „leul, vulturul, columna ortodoxiei“, ziceam că numele Silvestru ajunge pentru a pute zdrobi contrarii biserici noastre. Ce zile plăcute şi fericite erau acelea ! Căt de senin era atuncea cerul vieţii noastre! Câte speranţe vedeam în viitor! Omul, se vede bine, avea o viziune şi convingeri înalte şi ferme, lipsite însă de orice notă de radicalism, indiscutabil că valabile în esenţa lor oricând, câştigase mult credit şi avea, pentru a se folosi de el, dispoziţia, puterea şi darul de a-şi transmite ideile şi a le impune – şi nu mai puţin, cunoştinţe largi şi ambiţii de deschizător de drumuri şi de întemeietor. Ştia ce fusese Academia din Kiev a lui Petru Movilă şi o vedea reactivată – şi soluţie – la Cernăuţi.
În suplimentul extraordinar al aceleaşi Gazete, contrazicând spusa hristică devenită populară că nimeni nu-i profet în ţara lui, acelaşi sentiment că o epocă se încheie în deznădejde odată cu dispariţia Mitropolitului Silvestru: Cu greu îşi va afla el urmaşul care să fie de-o samă cu el în ceea ce priveşte o temeinică cultură universală, o vastă experienţă în toate afacerile privitoare la Biserică şi o sinceră bunătate a inimii. Cu greu, zicem, îi va succeda un urmaş egal în aceste privinţe, fără îndoială însă nici unul care să fie în stare a-l întrece. Între altele, întrucât: În vorbele şi scrisorile şi în toate faptele lui, Ortodoxismul a fost mai pe sus de toate şi inima lui a bătut totdeauna pentru drepturile ambelor naţiuni (n.n – A.:B.: subliniere în pagina publicaţiei) care aparţin Bisericii ortodoxe. El a fost Păstorul tolerant şi imparţial din a cărui inimă a răsărit o egală şi sinceră iubire pentru toate oile încredinţate conducerii sale.
Astfel, se spune într-o altă pagină a Gazetei Bucovinei: …mitropolitul, scriitorul, sfetnicul a murit, dar omul trăieşte încă, omul mare a rămas neatins de securea morţii. Căci om era în mijlocul unei lumi ce adesea de omenie uită. Atunci când alţii îmablau pe cărări piezişe, se furişau prin umbră şi cotituri, el înainta pe calea dreaptă şi luminoasă pentru a ajunge în sfârşit la locul unde-l chema sorta neamului său. Atunci când minciuna şi linguşirea îşi făcuseră sălaş în jurul său, când pisma şi ura făceau spume în urma lui, el a rămas un apostol al adevărului şi al sincerităţii, învingea prin iertare şi bunătate. Şi atunci când pornirea oarbă întuneca vederile şi ridica tulburi valuri de patimă şi de neastâmpăr, înţelepciunea sa ştia să pătrundă şi [să] astâmpere, o rază limpede din ochiul său aducea linişte şi lumină. Înţelept şi iertător, sincer şi de bună-credinţă – era om in acea putere a cuvântului ce din zi în zi [tot] mai mult dispare. Şi a fost om mare – acei rămaşi în urmă o vor simţi-o mai mult acuma decât atunci când trăiau lângă el şi împrejurul lui. Un popor întreg îşi va aduce aminte ce i-a fost acest om în ceasurile grele ale vieţei.
Sub oratoria îndeobşte proprie împrejurării, dar care se străduieşte evident şi reuşeşte să convingă că e pretinsă şi legitimată de realitate şi în deplină adecvare cu aceasta, menită să ridice pe soclul ei de drept statuia unui mare dispărut, avem aici nu numai linii definitorii ale portretul celui căruia i se va putea cu greu găsi înlocuitor pe măsură sau, sceptic şi mai precis, atare căutare nu va aduce rod; avem apoi gestul preţios în sine – şi tocmai de acea câtuşi e puţin de ignorat – al recunoaşterii valorii omeneşti şi al ridicării celui ce e privit ca întruchipând-o pe locul din panteon meritat, iar asta deopotrivă pentru a-i cinsti astfel memoria, dar şi spre a se oferi lumină şi călăuză celorlalţi – ceea ce arată sănătate a minţii şi a sufletului comunităţii; şi mai avem aici, numaidecât de remarcat, în mare măsură surprinzător, o pagină românească absolut memorabilă, antologică, de o astfel de literatură: ceea ce aici se laudă în cuvinte nu e doar meşteşugit ca expresie, ci ţine şi de un foarte înalt şi rafinat nivel al reprezentării pe scară valorică a umanului şi a lumii.
Şi e într-adevăr, din păcate, ceva ce din zi în zi mai mult dispare.
AUREL BUZINCU
Comentarii