Pe 18 aprilie, anul acesta, se împlinesc 18 ani de la plecarea în eternitate a profesorului, animatorului cultural, publicistului, cercetătorului şi enciclopedistului sucevean Emil Satco (1941–2007).
Opera lui este binecunoscută, amintind doar titlurile publicate de el, imaginea este a unui cărturar autentic: Muzica în Bucovina. Ghid, 1981; Arta în Bucovina. Ghid bibliografic, vol. I-II, 1984–1991; Artişti plastici din Bucovina. Mic dicţionar, 1991; Bucovina. Contribuţii cultural-ştiinţifice. Dicţionar, 2000; Antologia poeţilor români din Bucovina. 1775–2002, 2002, şi impunătoarea operă cu valoare ştiinţifică Enciclopedia Bucovinei, vol. I–II, 2004, care va deveni monumentală în ediţia a II-a, Enciclopedia Bucovinei. Personalităţi, localităţi, societăţi, presă, instituţii, Suceava, Editura Karl A. Romstorfer, 2018, în 3 volume, revăzută şi adăugită postum de coautor dr. Alis Niculică, totalizând nu mai puţin de 2.504 pagini. Dar zeci de articole ale sale apărute de-a lungul timpului în presa periodică precum şi câteva fragmente de proză autobiografică, interviuri şi articole omagiale ale unor oameni de cultură au fost publicate recent în tomul de 570 de pagini, Mă voi bucura, chiar şi de dincolo… (Editura Eikon, Bucureşti, 2023). Din start, el este „o adevărată carte-omagiu, care ne descoperă noi şi interesante faţete ale celui care a fost regretatul Emil Satco, marele enciclopedist al Bucovinei” (Crai nou), unde editorul, Alis Niculică, reconfigurează personalitatea tatălui său prin recuperarea studiilor, cronicilor, recenziilor şi notelor de informaţie culturală precum şi a creaţiei literare parţial inedite. Acestora le sunt adăugate 50 de „file de jurnal” ale celor trei spitalizări suferite de Emil Satco.
Acest volum conturează o convingătoare schiţă de portret uman şi intelectual, în care Emil Satco a fost, pe rând, mozaicar pe un şantier, redactor la Centrul de Radioficare Suceava, director de cămin cultural, profesor la Ipoteşti, apoi profesor şi director de şcoală la Mihoveni iar, din 1977, bibliotecar la Suceava, apoi şef de serviciu şi director-adjunct, „graţie căruia Biblioteca Bucovinei este nu numai un templu al cărţii, ci şi al muzicii şi îndeosebi al picturii şi graficii prin donaţiile pe care le-a atras, culminând cu lucrările din expoziţia permanentă Elena Greculesi. Şi care i-a dat strălucire şi faimă prin publicarea sub egida sa a Enciclopediei Bucovinei, o lucrare impresionantă” (Doina Cernica). De asemenea, „E. Satco a fost scriitor, publicist, autor de dicţionare şi cataloage de bibliotecă, fondator de secţii în cadrul instituţiei, precum şi al periodicului de specialitate Scriptum care se editează şi azi” (Alis Niculică). Într-un veritabil studiu monografic (peste 20 de pagini) dedicat lui E. Satco de către dr. Elena Pintilei, sunt relevate, printre altele, două trăsături esenţiale: „Pentru copilul Emil Satco, cartea însemna şansă, evadare, sprijin şi un partener de nădejde; odată cu debutul profesional, cartea va deveni un similar al restituirii, al eternizării şi al patrimoniului”, cărturarul de mai târziu „dovedindu-se o fire muncitoare, pasionată, tenace şi cu un spirit de sacrificiu dezvoltat încă din copilărie”, fapt care defineşte un caracter valoros. Profesorul universitar Mihai Iacobescu, un nume consacrat în istoriografia Bucovinei şi bun prieten al lui E. Satco, subliniază că acesta va rămâne „cercetătorul, istoricul, scriitorul, Omul de o rară nobleţe şi sensibilitate sufletească, un distins cărturar şi enciclopedist”, iar această carte vorbeşte despre „preocupările, frământările şi realizările lui Emil Satco, despre firea sa delicată, sensibilă, poetică; pasiunea statornică pentru universul cărţii, pentru muzică, artă, literatură, ştiinţă; dragostea neţărmurită pentru oameni în general şi bucovineni în special”, iar scriitorul Constantin Hrehor îl consideră „ziditor de cărţi”, Enciclopedia Bucovinei fiind „opera sa majoră, temerară şi durabilă, onoranta carte de vizită a provinciei noastre, un monument al memoriei!”. Cu toate acestea, Emil Satco „A fost modest, mult prea modest, pentru vremurile pe care le trăim. Nu a ieşit în faţă, nu a cerut funcţii şi ranguri. Întreaga viaţa şi-a dedicat-o scrisului. În ultimii ani de viaţă a lucrat fără să ţină cont de el, fără oprire. Enciclopedia Bucovinei reprezintă cel mai de seamă rod al muncii sale. A scris cu dragoste şi corectitudine despre toţi cei ce se află între copertele volumelor sale. A ştiut întotdeauna să fie un bun sfătuitor, un bun prieten. Nu a suportat minciuna, tupeul, hoţia, trădarea de ţară” (Alis Niculică).
Dincolo de aspectele multiple care configurează personalitatea evocată, merită amintite cele câteva probe de creaţie literară prezente în carte. Fragmentele de romane neterminate (Lungul drum al vieţii şi Să vezi primăvara venind) denotă o anumită ştiinţă a portretizării umane şi conturării unei atmosfere specifice, cu detalii relevante de gestică, limbaj şi comportament ale unor personaje întâlnite în tinereţea autorului, dar Emil Satco nu mai apucă să dea consistenţă faptică, concreteţe şi putere de mesaj structurii epice imaginate. Creaţia literară va fi, la un moment dat, abandonată, el însuşi având îndoieli asupra vocaţiei de prozator.
Însă ceea ce ne-a atras în mod special atenţia sunt cele 50 de pagini de jurnal, un foarte lapidar, concentrat şi elocvent material diaristic extrem de personalizat, alcătuit cu prilejul celor trei internări la Iaşi şi Suceava. De fapt, el este radiografia unor stări afectiv-emoţionale comune, până la urmă, bolnavilor internaţi, dar filele lui de jurnal au nota particulară a consemnării imediate, fidele şi sincere a unor trăiri de mare intensitate, cu aspecte etico-morale profunde, de observaţie acută a detaliilor unor suferinţe şi dureri personale, dar şi de evaluare obiectivă a unor aspecte demoralizante din mediul spitalicesc specific acelor vremuri. Autorul îşi explorează cu spirit analitic stările de moment, dilemele, deprimarea, incertitudinile şi speranţele, toate acestea prin prisma dorinţei fireşti de însănătoşire, dar cu referinţe obsesive, în fiecare zi, la propria familie, la soţia sa, Despina (îndeosebi), la cele două fiice, Alis şi Iulia, sporadic la mama sa şi la prietenii apropiaţi. Stilul este uneori direct liber, alteori de adresare cvasi-epistolară către cei absenţi, pe un ton de duioasă intimitate, copilăros-naivă sau de confidenţă liric-sentimentală, ca o compensaţie a unor regrete nemărturisite până acum. Predomină însă discursul raportat la propriile reflecţii şi constatări, pe latura subiectivă a confesiunii şi a autocunoaşterii graţie meditaţiei lucide şi „terapiei” prin scris. Întregul jurnal „de internare” este interesant, dar există în el o serie de pasaje memorabile care dovedesc un subtil simţ al observaţiei şi al reţinerii aspectului esenţial, fie de portret conjunctural, fie de comportament şi caracter, sintetizat de un veritabil talent narativ.
Internat la Iaşi, lui Emil Satco i se descoperă o „hidronefroză prin blocaj”: „28.01.1980. Am plecat din Suceava la Iaşi la ora 6,45. În tren era foarte frig. Am îngheţat bine. La ora 9,30 eram la Clinica Parhon. Abia la ora 12,30 am fost internat la secţia Chirurgie. Un salon supraaglomerat: 12 paturi plus o rezervă. La 2-3 paturi câte o dublură. În primele ore sunt pus între două paturi, apoi mutat dublură în rezervă”. Aici scrie ca şi cum ar trăi ultima zi de viaţă, având senzaţia acută a efemerului şi dispariţiei iminente: „Aerul devine uneori irespirabil. Abia acum îmi dau seama câtă mizerie poate exista pe lume!”. „N-a venit vizita [medicului] de dimineaţă. Probabil din cauza examenului studenţilor. Stau. Am ajuns cobai. După amiază a trecut fugitiv prin dormitor dr. Dorneanu. Nimeni nu se interesează de nimic. Oamenii se descurcă cum pot. Se mai ajută unii pe alţii”. „Mi-a plecat dublura. Aştept să mai bage pe cineva. Mă tem să nu fie vreunul mai grav, că iar o să mă chinuiesc. Continuă să domnească aceeaşi impresie de abator”. Un pasaj redă telegrafic o constatare maliţioasă din care reţinem: „Asistenta Neacşu are limba rea, dar cred că are totuşi un fond bun, pe un strat de incultură crasă”. După o săptămână consemnează un episod cumplit şi cinic, iar detaliile sunt de o francheţe şi o luciditate în stilul unui reportaj de front: „Abia azi mi-am dat seama cât de uşor se moare. A fost adus un accidentat, un bărbat zdravăn, de 50 de ani. Striga mereu: «Mor, nu mă lăsaţi, mă sufoc!». «Mori – i-a spus sora medicală Neacşu –, dar taci odată!». I-a făcut apoi două injecţii cu algocalmin şi miofilin. A durat circa 30-35 de minute, timp vital, după care au fost alertaţi medicii. Au mai trecut 15 minute până s-a putut da drumul tubului de oxigen. A fost prea târziu. Prea târziu totul: şi oxigenul, şi perfuzia, şi intervenţia. Şi omul s-a stins! Şi cei din jur, bolnavii, mai au chef de glume. Nici nu le pasă! Este cutremurător! Mori, asta ţi-a mai rămas! Şi nimănui nu-i pasă! Locul va fi ocupat de altul. Aşteaptă la triaj… (…). Acum e un corp inert, în pat! Acoperit cu pătura. Cu pătura cu care se va înveli altul deseară. Şi a venit şi soţia. S-a îndreptat spre pat. «Dar ce are, de ce-i învelit?». Nimeni n-a răspuns. «Nucu, ce ai? Nucu, răspunde!». Dar Nucu nu mai poate spune nimic. (…). Prea târziu, pentru amândoi. Spitalul a fost invadat de răcnete”.
Într-o altă zi are nostalgii depresive şi presimţiri funeste: „Situaţia mea se complică din ce în ce mai mult. Mă năpădesc tot felul de gânduri negre. Sunt singur. Îngrozitor de singur. Fiinţele dragi sunt departe. Le duc dorul. Îmi văd soţia cu ochii minţii, înaltă, suplă, de o modestie exemplară, şi frumoasă. Îmi văd fetiţele, fiinţe ghiduşe, care îmi lipsesc enorm. Un om luat dintre ai lui este un dezrădăcinat”. După ce constată oripilat un „Scandal în abator: nu mai încap. Aştept din clipă în clipă să mă mute sau să aducă pe cineva să stea cu mine”, se consolează la scurt timp după ce este vizitat de cineva: „Mă simt parcă mai bine. E plăcut să nu te ştii uitat”. Aşteptarea tensionată a operaţiei îi diminuează speranţa: „Spre seară mi-am revenit. Dar azi noapte am crezut că mă sfârşesc”. Apoi pe un ton de deznădejde, stupefacţie şi revoltă surdă: „În fiecare noapte am crize groaznice”. „Şi iarăşi vine o noapte. Am ajuns să urăsc nopţile”. În ziua următoare îl macină acelaşi gând: „Acum e seara. Mi-e frică de noapte”. „Mi se udă mereu pansamentul… şi zac noaptea într-o baltă de apă. Şi asistentele nu vor să mă schimbe! N-au vată! N-au milă! Simt că mă sfârşesc… Mă uit la copiii din salon şi-mi vine să plâng. Cu ce sunt ei vinovaţi, săracii?”. Apoi, a doua zi: „Sunt mutat din nou în rezervă. Sunt răcit. Deşteapta de azi noapte m-a adus în halul ăsta, lăsându-mă ud”.
Pe 16 feb. 1980 notează uşor amuzat: „Omul, când se află la o răscruce a vieţii lui, este foarte sincer. Spune tot ce gândeşte. Dacă scapă, de cele mai multe ori îi este ruşine să recunoască că a fost sincer, considerând asta o laşitate. Eu n-am să fac aşa”. „Voi râde mai târziu de slăbiciunea mea. Doamne, bine ar fi să fie aşa! Dar nu voi arunca aceste însemnări”.
Scriind cu gândul la soţia lui, Despina, devine tandru şi melancolic: „Despinel, pui drag, am ajuns să văd şi zorii acestei zile. Sunt atât de slăbit, încât nici nu pot sta în picioare. Trebuie să rezist! Trebuie!”. Iar a doua zi încearcă să transmită încredere şi optimism: „Scumpa mea, mă simt mai bine. M-am bărbierit, m-am plimbat puţin. În rest, nimic nou”. A treia zi la fel: „Azi, după o noapte chinuită, cu febră mare, mă simt bine. Profesorul a spus la contravizită că situaţia este salvată (…). Mi-a făcut o cusătură groaznică!”. După o mult aşteptată discuţie la telefon cu soţia, găseşte resurse de voinţă şi curaj: „Vreau să-mi înving propria slăbiciune. Şi o voi face”.
Apropiindu-se ziua externării, notează cu un optimism moderat situaţii incerte şi contradictorii de la o zi la alta: „De azi nu mă mai pansează. Rana s-a cicatrizat. Dar e oribilă în stadiul acesta”. Iar alte însemnări au un ton de reproş şi observaţie sceptică: „Tare greu acţionează medicii. De abia după 4 zile de febră mi s-a făcut examenul citobacteriologic, urmând ca mâine să am rezultatul definitiv. Dar voi rezista eu? Pieptul îmi este un cazan cu apă clocotită”. „Începând cu ora 12 situaţia mi s-a înrăutăţit. Dar nu voi dispera. Dr. Gheorghiu a zis că penicilina mi s-a făcut din greşeală… Când voi termina acest calvar?”. Peste trei zile consemnează fericit: „Profesorul mi-a spus să mă gândesc la plecare. (…). Poate acasă, în alt mediu, mă voi reface mai uşor”.
După 7 luni (între 24.11.1980 şi 27.12.1980), Emil Satco se internează din nou în Spitalul „C. I. Parhon” din Iaşi, cu un alt diagnostic: calculi renali. Pe lângă notaţiile din carnet, continuă să scrie câteva capitole la romanele sale autobiografice. Mai puţine decât precedentele, dar elocvente sunt însemnările despre starea sa de marasm, situaţiile tensionate din secţie, amânarea de pe o zi pe alta a operaţiei, micile complicaţii pe parcurs. Se repetă aceleaşi episoade critice: „Ora 8. Dr. Gheorghiu a dat indicaţii să mi se facă analizele necesare pentru operaţie. Aştept vizita mare. (…) Vizita n-a mai venit. Aşa că nu ştiu când voi intra la cuţit. Cine ştie?”. După trei amânări, notează: „Zi de vineri. Aşteptarea mea atinge limita maximă a nervilor. Sunt nebun. Nebun de legat. Îmi trec prin cap atâtea!”. Operaţia are loc şi decurge normal, apoi câteva zile de refacere. În ziua externării scrie bucuros, dar pe un ton cam apodictic, dacă nu chiar premonitoriu: „27.12.1980. Ultima însemnare din spital. Astăzi mi se face ieşirea. Plec acasă! Am o singură dorinţă: să nu sfârşesc într-un spital. Ci acasă! Este o zi de sâmbătă, cu cer înnorat”.
După 15 ani, pe 17.10.1995, se internează la Spitalul Judeţean Suceava. De astă dată, pentru numai trei zile, iar însemnările sunt mai ofensive şi acid-critice, cu nuanţe de ironie şi sarcasm abia reţinut. Se întrevăd însă accentele de descumpănire şi incertitudine, în acea lungă perioadă când spitalul din Suceava nu fusese încă renovat şi echipat ca în anii de după 2010. „Am venit la spital, aşa cum am fost programat de dr. D. Cine ştie ce se va întâmpla? Mă dau pe mâna lui? Ce va putea face? Secţia de Urologie este slab dotată. Atmosferă de bolniţă. Ziua a trecut cumplit. Mi-a fost frig şi mi-a fost rău. Sunt dublură”. A doua zi: „S-a externat un om şi am pat! Pentru cât timp? (…). Mâncarea ieri a fost oribilă: supă de zarzavat chioară şi griş cu o bucată de oaie”. „În mica sală de mese de la Urologie (…) afli şi o altă surpriză: există doar două linguri, date pa bază de «inventar» solicitanţilor. Nu ţi-ai adus lingură de acasă, stai la rând. Cât despre furculiţe, sare, cuţite, nici vorbă”. „Astăzi, la electrocardiogramă, am aşteptat o oră în frig şi îmbulzeală. Groaznic e să fii bolnav. Şi fără cunoştinţe. Şi fără bani”. „Analizele nu mi-au ieşit prea bune”, adaugă la un moment dat, dar pe foaia de observaţie era trecut… „Stare generală bună”. După trei zile, fuge efectiv din spital.
La finalul acestei odisei spitaliceşti lăsăm să vorbească editorul cărţii, Alis Niculică, fiica cea mare a lui Emil Satco: „Operaţia la care face referire nu a mai avut loc. (…). Însă, în 2006, a plecat la Iaşi pentru o nouă operaţie la rinichi, cu tehnologie inovativă, laparoscopică, pentru îndepărtarea unor pietre. Operaţia nu a reuşit şi, după o săptămână, a fost nevoie de o nouă intervenţie. Ce s-a întâmplat atunci? Nu vom şti niciodată. Cert este că, după numai trei luni, a fost diagnosticat, la Suceava, cu neoplasm de pancreas în stadiu avansat.” Un caz medical straniu, un mister existenţial, dar o viaţă dăruită şi un destin împlinit.
Într-un interviu acordat profesorului M. Iacobescu, în 2006, Emil Satco spunea ca un îndemn pentru tinerii cercetători: „Munciţi ca mine! Bateţi ţara în lung şi-n lat, scormoniţi arhive şi biblioteci, descoperiţi surse de informare, întocmiţi-vă documentaţia de care aveţi nevoie şi daţi apoi la iveală lucrări mai valoroase decât modestele mele «însăilări». Mă voi bucura, chiar şi de dincolo…”.
Noi, cei de aici, ne bucurăm de ceea ce ne-a lăsat moştenire nouă şi culturii româneşti cel plecat Dincolo. Să-i fie memoria binecuvântată!
I.C. CORJAN
Comentarii