Prizonierii (XXII)

Între reuşitele vizitei guvernamentale la Moscova conduse de Petru Groza, în Scânteia se menţionează şi repatrierea prizonierilor de război români, care într-o considerabilă măsură a şi început – ceea ce este, tot într-o considerabilă măsură, un fals propagandistic şi nu unul doar gazetăresc. În şedinţa Consiliului de Miniştri din 14 septembrie 1945, Petru Groza a făcut o largă expunere asupra discuţiunilor avute la Moscova, iar punctul VIII al dării lui de seamă se referă la prizonieri: Guvernul Sovietic a consimţit, chiar înainte de încheierea păcii, să avizeze eliberarea şi înapoierea din U.R.S.S. a prizonierilor de război români. S-a căzut de acord asupra repatrierii acestor prizonieri, din care repatrierea unui număr de 88.400 este în curs, iar restul de prizonieri urmează să fie repatriaţi după un plan fixat de comun acord.

În realitate, e anevoie de spus de unde rezultă această cifră care nu prea are legătură cu datele aflate în circulaţie şi care e şi ea diferită de la o versiune la alta a informaţiei. Sunt pe drum 83 000…, titrează o ediţie a Scânteii, iar într-o cuvântare ţinută la Timişoara, Petru Groza însuşi vorbeşte de 87.000 de prizonieri: Ne-a promis aceasta Guvernul sovietic şi el când promite, ştie să se ţină de cuvânt. După cei 87.000 de prizonieri, care sunt acum în drum spre casă, urmează şi ultimul lot şi sper că nu peste mult timp vor fi şi aceştia acasă, fiind dornici de vetrele lor, de părinţi, soţii, copii. Lucrurile le amestecă primul ministru şi în alte privinţe – deopotrivă, se pare, propagandistic şi aflat la strânsoare în faţa poporului din Banat: Prizonierii de regulă rămân până la încheierea păcii acolo unde sunt prinşi. Pentru întâia oară se întâmplă în istorie ca să se trimită prizonierii acasă înainte de încheierea păcii. La Moscova am tratat şi această chestiune. Au venit acasă întâi cei din Divizia „Tudor Vladimirescu”. Apoi a venit divizia „Horia, Cloşca şi Crişan”. Au venit aceştia care au înţeles glasul vremurilor şi, ca să ne spele ruşinea de pe obraz, s-au prezentat voluntari şi au dat lupta pentru care voi, poporul, trebuie să le fiţi recunoscători. Iar asta pe lângă că mai toate aritmeticile privitoare la prizonieri sunt relative şi că, între propunerile de eliberare, poate că şi eliberările efective şi, cert, repatrierile propriu-zise există mereu nu numai răstimpuri largi şi neregulate, dar şi diferenţe de număr greu de urmărit.

În fapt, lucrurile ar sta astfel în ce-i priveşte pe militarii români prizonieri: peste tot se dau, mai întâi, ca repatriaţi (inclusiv dincolo – risipiţii neîntorşi vreodată de pe front) cei 20 411 (sau 20 345) de voluntari alcătuitori ai celor două divizii de români; este vorba, pe urmă, de ordinul NKVD din 13 august care, la cererea Comitetului de Stat al Apărării, dispune eliberarea a 708 000 de prizonieri de război, 30 000 dintre aceştia preconizîndu-se să fie români – în cazul acestora, al maghiarilor şi austriecilor făcându-se precizarea: în special, toţi invalizii, bolnavii şi alţii, inapţi de muncă. Adică, războiul în Europa fiind încheiat, statul sovietic se debarasează (înainte de încheirea păcii!) de povara cheltuielilor inutile. Acasă, potrivit unui număr din august al Scânteii, aceştia ar fi o parte dintre cei de privit astfel: La 3.000 de kilometri de casă, în pădurea Riazani, 100.000 de feciori de-ai noştri încep în 1943 să poarte o luptă care astăzi este fala întregei ţări. Sunt acei feciori căzuţi prizonieri la Uniunea Sovietică care, prin larga înţelegere şi cu ajutorul de nepreţuit al Guvernului Sovietic, au ridicat steagul ţării spre victorie, pornind ca voluntari la luptă contra cotropitorilor hitlerişti. Potrivit Scânteii, cei care sosesc valuri-valuri în ţară, până la 88.000, ştiau încă din lagărele de prizonieri că după data de 6 Martie1945 în România este un guvern democratic, adus la cârma ţării de poporul român. Au ştiut aceasta – şi acum, la înapoierea lor în ţară, s-au convins văzându-şi visul cu ochii. Apoi: Toţi prizonierii vin cu cele mai bune impresii din U.R.S.S. şi unul îi declară gazetarului – pe care nimic nu-l surprinde: După încheierea păcii, mă voi duce ca vizitator în Uniunea Sovietică, de unde voi culege multe lucruri frumoase şi folositoare pentru noi. Pe feţele lor se citeşte bucuria şi mulţumirea sufletească de a-şi revedea ţara şi totodată încrederea ce o au în guvernul Dr. Petru Groza, datorită căruia ei se înapoiază la vetrele lor înainte de încheierea păcii. Ei ştiu, de asemenea, că repatrierea lor e cu atât mai de mirare cu cât le sunt cunoscute dimensiunile jafului şi distrugerilor pricinuite Uniunii Sovietice de către cotropitorii fascişti germani şi, desigur, aliaţii acestora. O comisie extraordinară de anchetă în materie îşi publică pe la mijlocul lui septembrie 1945 rezultatele şi între ele reţine: cotropitorii fascişti germani au incendiat şi distrus circa 4 milioane case de locuit care aparţineau kolkhozienilor (sic!), lucrătorilor şi funcţionarilor, le-au confiscat 1.500.000 de cai, 9.000.000.000 (aşa!) de vite cornute, 12.000.000 porci, 13.000 000 miei şi capre, precum şi o enormă cantitate de mobile şi obiecte casnice, piane, covoare, etc. Un articol de fond al Scânteii evocă cifra prejudiciului provocat economiei U.R.S.S. de aceiaşi cotropitori fascişti germani şi se miră că totuşi, omul sovietic şi-a stăpânit acest clocot puternic din inima-i fierbinte. Dar: Nu, poporul român nu a voit-o. Dovada: Fiii săi cei mai buni s-au dumirit şi s-au ridicat rapid şi impetuos din lagărele de prizonieri şi au pornit năvalnic să-şi răscumpere greşala, să alunge pata de pe haina lor militară şi ruşinea depe obrazul poporului. Drept care: Oamenii sovietici, guvernul sovietic au avut înţelegerea aceea luminoasă care frânge durerile proprii, care răsbate peste necazul imediat şi întinde mână frăţească celui care se alătură unei lupte drepte, măreţe. Numai în Statul Sovietic, numai la omul sovietic puteam afla această mărinimie care se împrăştie ca un şuvoi fierbinte, cuprinzând inimile oamenilor. De unde devine clar că: Poporul sovietic, guvernul sovietic vor să ajute poporul român. Dar acest ajutor nu puteau să-l dea decât reprezentantului fidel şi loial al poporului român, guvernului său în frunte cu Dr. Petru Groza…

O a treia categorie de prizonieri eliberaţi este reprezentată de 40.000 de cetăţeni români aflaţi în zonele ocupate de trupele sovietice din Austria şi Germania, duşi acolo de armatele germane şi maghiare – aceştia fiind prizonieri de război, tineri trimişi de Antonescu pentru specializare în domeniul militar şi industrial, locuitori din Transilvania de Nord trimişi la muncă forţată şi pentru a completa armata maghiară, locuitori din Bucovina capturaţi de germani în timpul ofensivei, evrei deportaţi din Transilvania de Nord şi din Bucovina. În iulie 1945, vicepremierul Gh. Tătărăscu se adreseză generalului Susaikov, adjunctul preşedintelui Comisiei Aliate de Control din România, solicitând eliberarea şi reîntoarcerea în ţară a acestor cetăţeni, iar Stalin aprobă solicitarea cu data de 11 septembrie – ca pe o completare a hotărârii din 13 august. A.I. Vîşinski, adjunctul comisarului poporului pentru afacerile străine al U.R.S.S., îl informează printr-o scrisoare pe Gh. Tătărăscu, ministrul afacerilor străine al României, despre acceptarea solicitării lui: guvernul sovietic, spune textul, eliberând din captivitate şi expediind în România 40.000 de prizonieri în plus peste cei 48.400, eliberaţi anterior. Ceea ce s-ar lega cu prima cifră pusă în circulaţie de Petru Groza – deşi, pe de altă parte, rămâne de văzut ce are în vedere Vîşinski prin cei 48.400 eliberaţi anterior.

Cum, de asemenea, devine interesant gestul acestei colegialităţi respectuase (dacă despre aşa ceva e într-adevăr vorba) a lui Vîşinski faţă de ministrul de externe liberal român în contextul în care acesta, la prima sărbătorire a Eliberării, face publică o poziţie în chestiune cel puţin curajoasă, apărută în paginile aceleiaşi Scânteia. Iată, între altele: Să reamintim şi pentru noi şi pentru toate popoarele lumii etapele succesive ale acestei mari sforţări naţionale şi să enumerăm toate jertfele făcute de poporul român alături de Naţiunile Unite. A doua zi după apelul Regelui din 23 August 1944, oastea românească şi-a ocupat locul lângă vitezele Armate Roşii, punând în linia de bătaie, până la 16 Octombrie 1944, 19 Divizii, până la 1 Noiembrie 1944, 16 Divizii – şi apoi 15 Divizii până la sfârşitul războiului. Trupele române au curăţit întreg teritoriul României de unităţile armatei germano-ungare în 8 zile de lupte dârze în care s-a realizat capitularea a 56 000 de prizonieri dintre care 14 generali. În acelaşi timp, trupele române au păstrat intacte toate liniile de comunicaţie ale Ţării şi au apărat frontiera de Nord şi de Vest a Transilvaniei, asigurând astfel teritoriul Ţării împotriva oricărui atac germano-maghiar care ar fi încercat să închidă trecătorile Carpaţilor. La adăpostul acestei acoperiri, trupele sovietice s-au putut concentra în siguranţă în centrul şi Vestul Transilvaniei. După ce au trecut sub ordinele frontului al II-lea ucrainian, oştile noastre au luptat încontinuu până la sfârşitul războiului, contribuind la eliberarea Transilvaniei, la înfrângerea rezistenţei trupelor ungare, la cucerirea Budapestei şi la elberarea Cehoslovaciei. (…) Parcurgând 1 200 km, ele au eliberat 56 oraşe mari, 196 localităţi importante, 3 624 centre populate şi capturând alţi 45.000 de prizonieri. Ele au pierdut, cu prilejul acestor lupte, 4.933 ofiţeri, 4.789 subofiţeri şi 158.869 trupă…

Privitor la cifra prizonierii români eliberaţi şi repatriaţi în 1945 din U.R.S.S., trebuie spus că există în circulaţie un document semnat de ministrul de interne sovietic în anul următor care susţine că în 1945 au fost eliberaţi şi repatriaţi 61.662 de prizonieri români – pe lângă cei 20.411 care au fost predaţi pentru crearea diviziilor române de voluntari, socotiţi şi aceştia aici drept prizonieri români eliberaţi şi repatriaţi.

AUREL BUZINCU