După cum este cunoscut de iubitorii de istorie, capitolele din “Analele” lui Tacitus privitoare la împăratul Caligula (37 – 41 e.n.) nu s-au păstrat, încât pentru cunoaşterea vieţii acestuia cele mai importante izvoare istorice scrise sunt relatările lui Suetonius şi Dio Cassius.
Porecla lui Caligula – “Cizmuliţă” – a căpătat-o din glumele de tabără, fiindcă fusese crescut între soldaţi, cu îmbrăcăminte şi încălţăminte de simplu soldat. Fiul lui Germanicus şi al Agripinei, micuţul Caius (pe numele său adevărat) şi-a făcut educaţia printre soldaţii de la Rin, comandaţi de tatăl său.
“Avea statură înaltă, faţa palidă, corpul enorm, gâtul şi picioarele foarte subţiri, ochii în fundul capului, tâmplele scobite, fruntea lată şi ameninţătoare, păr rar pe cap, în creştet neavând de loc, pe când celelalte părţi ale corpului erau păroase … Natura îi hărăzise o figură respingătoare şi urâtă, dar el se trudea să o facă şi mai oribilă, aranjându-se în faţa oglinzii ca să inspire şi mai multă teroare şi groază. Copil, suferise de epilepsie; ca tânăr era rezistent la efort, dar câteodată îi venea un fel de slăbiciune pe neaşteptate, încât abia mai putea merge sau abia mai putea sta în picioare şi-şi revenea greu din această stare. El însuşi îşi dădea seama de starea minţii sale şi deseori s-a gândit să se retragă undeva şi să se îngrijească…” (Suetoniu, Caligula).
Domnia lui Caligula a început sub bune auspicii, noul împărat fiind înconjurat de dragostea nemărginită a cetăţenilor şi cuvintele măgulitoare, ca “steaua noastră”.
A câştigat şi mai mult dragostea oamenilor, de îndată ce anunţă o serie de măsuri pentru suprimarea metodelor tiranice de guvernare instituite de către predecesorul său. Iertă pe cei condamnaţi, anulă trimiterea în exil a unora, arse în for dosarele proceselor politice în curs de judecată, ridică cenzura asupra unor scrieri şi dădu o amnistie generală. Au urmat, de asemenea, şi alte acte liberale de guvernământ, precum publicarea unor documente de stat, libertatea de judecată acordată magistraţilor, plata legatelor testamentare pentru plebe lăsate de către Tiberius şi Livia, scăderea unor impozite, acordarea de daruri faţă de popor şi armată.
Domnia echilibrată a lui Caligula a ţinut numai 7 luni. La 27 octombrie 37 e.n., în urma unei grave boli, s-a deschis epoca nebuniilor sale, caracterizate prin cruzime, jafuri şi extravaganţe descrise cu multe amănunte de Suetonius şi Dio Cassius.
Porunci ca din Grecia să fie aduse statuile divinităţilor celebre, cărora le taie capul pentru a-l înlocui cu propriul său cap sculptat. Adesea se instala între statuile zeilor Castor şi Pollux din templul lor situat în for, ca să fie adorat împreună cu acei zei. Topea în oţet perle de mare preţ şi apoi bea acest amestec la banchete, unde se serveau pâini şi mâncăruri prezentate în coşuri de aur. Noaptea se urca pe terasa palatului şi de acolo invita luna strălucitoare… ca să vină în patul său. A unit pe deasupra forului Palatinul cu Capitoliul printr-un pod, pe care urcându-se a început să arunce din dreptul basilicei Iulia, pentru plebe, timp de câteva zile, mai mulţi saci plini cu monede.
Dementul şi-ar fi necinstit toate surorile. Neruşinat s-a dovedit de asemenea în contractarea şi anularea celor trei căsătorii ale sale cu femei pe care le silea să divorţeze de bărbaţii lor. La banchete îşi alegea pentru desfrâu pe cele mai ilustre matroane, în prezenţa soţilor lor. Lipsa de bani îl făcu rapace, determinându-l să pună impozite nemaiauzite, stoarse cu ajutorul perceptorilor şi centurionilor. Odată cu acestea s-a reintrodus lex maiestates, pe baza cărora veniturile palatului se înmulţeau prin condamnări la moarte şi confiscări de averi. Lista victimelor ce posedau averi a fost lungă. Au căzut: Marco, prefectul pretoriului, M. Iunius Silamus, socrul său, Ptolemeu, regele Mauretaniei, numeroşi senatori şi cavaleri. Era satisfăcut atunci când… “cu picioarele goale, călca pe grămada de monede de aur întinse pe podea şi se rostogolea uneori cu tot corpul în mijlocul lor” (Suetoniu, Caligula, 42).
A avut pasiune pentru ocupaţii “nedemne de un împărat”, ca aceea de gladiator, de vizitiu, de cântăreţ, de dansator, de actor şi în această privinţă nu a fost întrecut decât de Nero. Nebuniile lui Caligula au culminat cu măsurile luate faţă de calul său Incitatus (“Rapidul”), căruia “îi făcuse un grajd de marmură, iesle de ivoriu, harnaşament de purpură şi un colier de pietre preţioase, pe lângă o casă, servitori şi mobilier, pentru ca invitaţii, în numele său, să fie somptuos primiţi. Se spune că dorea să-l facă consul” (Suetoniu, Caligula, 55).
În mintea sa nebuloasă rătăceau cele mai stranii şi irealizabile planuri. Astfel au fost: construcţia unor corăbii din lemn de cedru cu zece rânduri de vâsle, ridicarea unor diguri în mijlocul mării, distrugerea poemelor homerice şi a operei lui Vergilius, tăierea celor mai înalte stânci şi umplerea văilor, întemeierea unui oraş în vârful Alpilor, tăierea istmului Corint etc. De îndată ce a fost adulat ca unul ce depăşise măreţia regilor pământeni, el a început să-şi atribuie o maiestate divină, pentru care îmbrăca costumul zeilor preferaţi: Iupiter, Apollo, Neptun, Bacchus etc. Regimul de cruzimi şi nebunii al lui Caligula a luat sfârşit printr-un asasinat pus la cale de cei destinaţi morţii.
Deşi a avut o domnie scurtă, lipsită de fapte de arme măreţe şi de realizări politice de seamă, amintirea lui s-a păstrat, ca şi a lui Nero, din cauza excentrităţilor domniei unui om cu mintea încurcată.
Prof. CONSTANTIN TÂRZIU
Comentarii