Înainte de izbucnirea celui de Al doilea Război Mondial, ca şi în timpul desfăşurării sale, Bucureştiul a devenit placă turnantă a serviciilor de spionaj germane, sovietice, italiene, engleze, maghiare, americane etc.
Cei mai “înfipţi”, dacă mă pot exprima aşa, au fost germanii şi sovieticii, care au căutat prin orice mijloace să racoleze agenţi, din rândul diferitelor categorii sociale, mergând până în cercurile camarilei regale. Deseori, pentru a pătrunde în cercurile puterii, acolo unde se hotăra soarta ţării sau se luau decizii majore pentru funcţionarea statului, agenturile străine nu s-au dat în lături în a racola o serie de pictori, gravori şi sculptori renumiţi ai perioadei respective.
Amintim pe Elena Popea, renumită pictoriţă, cu expoziţii la Bucureşti, Paris, Freiburg, prietenă a romancierului Johann Bojer, a mareşalului Pietro Bodaglio şi a baronului d’Herbemont, reprezentantul unei firme de parfumuri din Franţa.
Ei i s-au alăturat: un geniu al picturii – recte Vasile Anghel, renumit pentru scenele de război cu sute de personaje pictate într-o viteză uluitoare, Stelian Popescu-Ghimpaţi, căruia i-a pozat în persoană regele Carol al II-lea al României, regele Faruk al Egiptului şi mareşalul palatului regal – Negel, Anatol Vulpe, care a încasat, nemeritat, 15 gloanţe, gravorii Ion Diaconescu şi Gheorghe Ceglokoff şi sculptorul Arnold Cencinschi, alias Borgo Prund.
Înafara gravorului Gheorghe Ceglokoff, ce s-a strecurat printr-o epocă agitată, ce i-a imprimat o alură de ins hăituit, cu trăsături mongoloide, mort de alcoolism, şi a sculptorului Arnold Cencinschi, fugit şi stabilit în Occident, prin filieră maghiară, ceilalţi pictori şi gravori au murit înainte de vreme, în condiţii neelucidate nici până astăzi. Aceşti artişti au fost implicaţi în acţiuni secrete, însă unii dintre ei nu ca protagonişti, ci ca victime.
Interesant mi s-a părut cazul pictorului Stelian Popescu-Ghimpaţi, ce a avut o carieră uluitoare, dar şi un sfârşit tragic, în 1950, când a fost “ajutat” să se spânzure de clanţa uşii(?).
Facilitatea sa în portretistică era cunoscută în epoca interbelică şi postbelică. “Căsătorit cu o evreică extrem de riguroasă şi planificată în efortul de a-l impune, l-a propulsat în intimitatea cercurilor camarilei regale.” Bineînţeles, acest “efort” a fost facilitat de prietenia soţiei sale cu “Duduia” – Elena Lupescu, amanta, şi mai târziu soţia regelui Carol al II-lea.
“Un portret al lui Dimitrie Negel, mareşalul palatului, a captat în mod deosebit atenţia protipendadei. Cel dintâi portret al lui Carol al II-lea, pictorul l-a făcut după o fotografie şi spre norocul său, lucrarea i-a plăcut suveranului, care apoi i-a pozat în persoană. O graţie neobişnuită investea Stelian Popescu-Ghimpaţi în portretele de copii. Şi i-a fost relativ uşor să se introducă în marile familii bucureştene; pictura sa izbutea o asemănare atrăgătoare: artistul lucra repede şi şedinţele de poză erau scurte.”
Ajuns în Egipt, la curtea regelui Faruk, prin mobilizarea relaţiilor soţiei sale, a fost deosebit de apreciat, repurtând, prin picturile sale, un răsunător succes. În 1940, când fosta U.R.S.S. a ocupat Basarabia, soţia l-a părăsit pe pictor, motivând că îi este dor de ţinuturile răsăritene ale Basarabiei, unde se născuse. Această hotărâre, luată de soţia pictorului, dovedeşte că ea a fost agentă a serviciilor de informaţii sovietice. “Maurul îşi făcuse datoria”, ea pleca în fosta U.R.S.S. pentru a-şi primi răsplata. Această agentă îi informase pe sovietici că România nu se va împotrivi, din punct de vedere militar, anexării Basarabiei. Ca să vezi!
După plecarea soţiei sale în fosta U.R.S.S., pictorul Stelian Popescu-Ghimpaţi s-a căsătorit cu nepoata restauratorului Cănuţă Constantinescu – Tanţi Constan-tinescu. Mariajul nu durează decât câteva luni, după care pictorul cade în mrejele unei grecoaice, Euterpe, care nu fusese doar o simplă femeie de serviciu la ba-racile armatei germane din capitală, cum pretindea, ci şi o cocotă sadea, agreată oficial de cercurile naziste pripăşite la Bucureşti. În epocă se şoptea despre ea că ar fi fost implicată în afaceri de spionaj. Mai târziu, în anii dictaturii comuniste, a emigrat în Republica Federală a Germaniei.
Trebuie să menţionez că pictorul a fost, în anii răz-boiului, pe front, realizând câteva picturi remarcabile, dar, în dezastrul trupelor încercuite în Peninsula Crimeea, s-a salvat dezertând. În haosul din vara lui 1944 nu a mai fost urmărit de justiţie. După instaurarea dictaturii comuniste a lucrat o vreme panouri de propagandă cu Gheorghe Labin şi Anatol Vulpe, după care a încercat să părăsească România, însă noile autorităţi i-au stopat elanul turistic. Operele sale erau caracterizate de noii stăpâni, veniţi de la Moscova, cam aşa: “pictură superficială”, “retorică ieftină, obţinută prin abilităţi fără valoare reală.”
Aşadar, apa nu mai curgea la moara lui Stelian Popescu-Ghimpaţi, care nu a fost admis la nicio expoziţie anuală de stat şi nu a fost inclus nici în selecţia expoziţiei itinerante la Moscova.
La 29 decembrie 1949 a fost somat în termeni jignitori să-şi transporte acasă lucrările respinse, ca să nu mai încurce locul.
În primăvara care a urmat, într-o bună zi, Euterpe l-a găsit spânzurat de clanţa uşii!
Cu certitudine, Stelian Popescu-Ghimpaţi a fost implicat în acţiuni secrete, ca în final să devină o victimă a lor. Aşadar, fără fapte, istoria nu este decât decorul unei piese a cărei premieră s-a amânat.
Prof. CONSTANTIN TÂRZIU
Comentarii