La 5 februarie a.c. s-au împlinit 30 de ani de la dispariţia unui mare cărturar al Bucovinei, scriitorul, criticul literar, folcloristul, profesorul universitar, omul de o vastă cultură Myhailo Ivasiuk. El a fost tatăl marelui compozitor bucovinean Volodimir Ivasiuk. Om de o vastă cultură, de o ţinută demnă, adevărat patriot al Bucovinei, talentat, erudit, inteligent…
Mă număr printre acei tineri de cândva, care au avut fericirea să-l cunoască în viaţă pe acest om deosebit. Eram atunci studentă la Universitatea din Cernăuţi. În anul III, ne-a ţinut un curs de literatură ucraineană. Îl ţin minte ca pe un om deosebit, calm, corect, disciplinat, tacticos, amabil, dar cu o mare durere în suflet. Se pare că uitase deja să mai zâmbească. Nu trecuse nici un an sau poate deja se împlinise un an de la marea tragedie prin care a trecut întreaga familie Ivasiuk – fusese ucis mişeleşte, de iscoadele fostului regim totalitar sovietic, unicul său fiu, compozitorul, cântăreţul, artistul, omul de cultură Volodimir Ivasiuk. Despre misterioasa sa moarte, noi, studenţii anilor ’80 ai secolului trecut, vorbeam în şoaptă. Pe atunci asemenea lucruri erau strict interzise. Se auziseră nişte zvonuri de tragica sa dispariţie. Iar durerea tatălui, ca şi a mamei, a celor două surori, era imensă…
Peste ani, aveam să aflu că de o asemenea dispariţie misterioasă pusă la cale de cerberii fostului regim avusese parte şi poetul român, martirul neamului nostru, Ilie Motrescu de la Crasna. Acelaşi scenariu, alte personaje, altă variantă a dispariţiei, doar cu 10 ani mai târziu. A fi patriot român, ucrainean sau de altă naţionalitate, pe acele timpuri era socotit o crimă.
De câteva ori, am fost invitaţi câţiva dintre studenţii care frecventam facultatea de jurnalistică a profesiilor obşteşti la unele şedinţe ale cercurilor literare. Aveam să-l văd şi aici, printre alţi scriitori deveniţi cu timpul cunoscuţi în întreaga lume şi pe profesorul universitar Myhailo Ivasiuk. Vorbea liniştit, cumpătat, calm şi sincer, dar mereu obsedat de aceeaşi durere şi tristeţe care se pare că nu l-au mai părăsit niciodată.
Frecventam, cum am spuneam mai sus, cursurile de jurnalistică, iar printre colegii de aici, eram de la diferite facultăţi; era şi sora mai mică a lui Volodimir Ivasiuk, fiica profesorului Myhailo Ivasiuk, Oxana. Mi-a fost colegă de grupă. Ambele am absolvit facultatea de profesii obşteşti, la secțiunea jurnalistică, cu diplome roşii. Printre altele, am fost unica româncă care m-am învrednicit de această diplomă în acei ani.
Noi, studenţii români – pe atunci eram numiţi „moldoveni” – aflaserăm că profesorul Myhailo Ivasiuk cunoştea şi limba română. Desigur, cunoştea literatura şi cultura noastră, pe marii înaintaşi ai neamului.
Myhailo Ivasiuk şi-a iubit baştina, a ţinut la credinţa străbună, la datini, obiceiuri, la literatura şi cultura bucovineană.
În muzeul istorico-etnografic al satului Cupca, aflat în incinta liceului din această localitate, avem mape întregi cu reviste, ziare, fotografii, reproduceri ale multor personalităţi din diferite domenii. Printre mapele păstrate şi mereu îmbogăţite cu materiale noi, se află şi cele ale celor doi mari bucovineni – tatăl şi fiul Volodimir şi Myhalo Ivasiuk.
Noi, bucovinenii, am trăit în pace şi bună înţelegere cu toate naţionalităţile conlocuitoare pe aceste meleaguri. Ne iubim limba şi neamul nostru, dar respectăm şi limba, cultura, obiceiurile altor popoare. Bucovinenii dau dovadă de înţelepciune şi toleranţă faţă de toţi, care ne stimează, ne apreciază, ne respectă. Tocmai de aceea, personalităţi asemenea scriitorului şi patriotului Myhailo Ivasiuk merită toată stima noastră, iar principalul este să nu-l dăm uitării.
La lecţile de literatură ucraineană, în aceste zile se vorbeşte şi despre scriitorul şi omul de cultură care a fost profesorul Myhailo Ivasiuk. Mai ales că în aceste zile ale lui Făurel avem aşa date importante ca Ziua Internaţională a Cititului Împreună, ziua Limbii Materne, ziua marelui scriitor basarabean Grigore Vieru.
Iar cunoaşterea şi promovarea culturii, literaturii, a personalităţilor bucovinene şi nu numai este una din priorităţile muncii tuturor pedagogilor liceului nostru.
ELEONORA SCHIPOR
Comentarii