Pus în circulaţie din arhivele sovietice ale epocii, un raport al conducerii Lagărului nr. 74 de la Oranki sintetizează informaţii privitoare la activitatea din perioada iunie 1942 – ianuarie 1950 a acestui loc sovietic de detenţie în care ponderea prizonierilor români a fost mereu ridicată. Este vorba despre o dare de seamă realizată în manieră specifică, generalizată postbelic şi la noi: conform unor uzanţe impuse oficial şi în baza unor criterii derivate mai ales din valori politice şi ideologice, se supun analizei şi se interpretează date ale realităţii astfel încât să se conchidă laudativ în privinţa tuturor celor ce se consideră necesar – de regulă, propagandistic – să fie scoase în evidenţă. De bună seamă că aşa procedându-se, raportorul, cu atât mai mult dacă este parte a faptelor analizate şi raportate, ca în cazul de faţă (când el reprezintă conducerea administrativă şi politică a lagărului MKVD), îşi constituie partea proprie în materie de stabilire şi atribuire de merite. Dar şi dacă destule motive fac să scadă gradul de credit al informaţiilor şi concluziilor pe care raportul le vehiculează, totuşi documentul rămâne interesant – fie şi prin inexactităţile, exagerările sau omisiunile lui. Perspectiva asupra lucrurilor şi spiritul analizei au relevanţă în sine, iar atragerea comparativă în discuţie a altor surse, chiar de aceeaşi provenienţă sovietică, devoalează frecvent adevărurile ocolite. Subsidiarul, secundarul, detaliul din discursul sovietic şi în general din discursul propagandistic pot duce astfel exact spre ce vrea producătorul lui să ţină ascuns.
Iată astfel de cazuri în care documentul aruncă lumină lămuritoare asupra conţinutului altora ori, luminat de altele, devine el lămuritor. Un obiectiv al activităţii antifasciste – spune explicit raportul strict secret din 18 ianuarie 1950 despre activitatea Lagărului de la Oranki – a fost îndoctrinarea prizonierilor de război români, cehi, polonezi şi iugoslavi pentru înrolarea în trupele naţionale de voluntari, în vederea participării la lupta împotriva armatei hitleriste cu arma în mână. Un alt raport însă, datat 1949 şi referitor la activitatea Graiului liber, publicaţia destinată prizonierilor români şi deopotrivă tuturor compatrioţilor acestora, vorbeşte, ca şi alte documente de epocă, despre o consfătuire din septembrie 1943 a reprezentanţilor prizonierilor de război români, unde s-a luat hotărârea de a se cere permisiunea guvernului sovietic (s.n. – A.B.) de a se constitui unităţi militare române de voluntari şi despre faptul că un mare eveniment în viaţa prizonierilor de război români l-a reprezentat permisiunea guvernului sovietic (s.n. – A.B.) de a se constitui unităţi militare de voluntari din rândul prizonierilor de război români. Direcţia Politică a Armatei Roşii aprobă proiectul drapelului şi emblema diviziei – elaborate conform concepţiei comandamentului diviziei şi a unui grup de activişti politici români (n.n. – A.B.: fireşte, aceiaşi – doar că foşti acum – cominternişti) şi care sunt explicate astfel: Iniţialele „T.V.” de pe drapel şi de pe emblemă reprezintă primele iniţiale [sic] ale numelui şi prenumelui lui Tudor Vladimirescu, lider naţional român de la începutul secolului trecut care a fost unul dintre fondatorii statului român şi s-a bucurat de sprijinul Rusiei în activitatea sa [!] . Specialiştii pot avea, aşadar, dovezi incontestabile pentru faptul că ideea creării unităţilor de voluntari români a fost pregătită înainte de inaugurarea Conferinţei de la Krasnogorsk şi prezentată, cu multă abilitate, ca fiind o cerere a participanţilor la lucrări. Iar atunci, formal necesară poate (de ce însă şi strict secretă – asta e mai greu de explicat), are aceeaşi condiţie, de acoperiş pentru un fals, şi decizia din 4 octombrie 1943 a Comitetului de Stat al Apărării, semnată de însuşi preşedintele acestuia, I. Stalin, care hotărăşte: Satisfacerea cererii delegaţilor lagărelor de prizonieri români privind constituirea pe teritoriul U.R.S.S. a unei divizii de infanterie compuse din prizonierii de război români. Prizonierii români nu erau, de altfel, primii cu această măreaţă şi salvatoare iniţiativă.
Şi alte obiective ale activităţii politice din lagăr pot fi aduse în discuţie în aceeaşi perspectivă, precum: demascarea politicii interne şi externe imperialiste a blocului anglo-american şi explicarea politicii democratice consecvente a Uniunii Sovietice. Adevărat, spre data elaborării raportului în discuţie, evoluţia în acest sens este susţinută ca una dintre coordonatele de prim ordin ale politicii externe sovietice şi raportorii n-o pot ignora, ci trebuiau să-şi afirme contribuţia proprie spre a-şi obţine locul printre eroii patriei lor, dar trebuie spus fie că acest curs nu a existat în anii grei ai Marelui Război pentru Apărarea Patriei şi aromele lui au venit cu alizeele victoriei, fie că, mai precis, în virtuta unui comportament moscovit tradiţional, el a existat şi în condiţiile în care între un U.R.S.S. la anaghie şi englezi, în mai 1942, şi acelaşi U.R.S.S. şi americani, în iunie 1942, se semnau tratate prin care imperialiştii blocului anglo-american se angajau să ajute patria sovietelor în efortul ei de război contra Germaniei. Nu-i vorbă, intersaţi şi unii, şi alţii să treacă puntea şi, deci, ştiind şi unii, şi alţii cu cine leagă frăţie pentru asta, iar problema victimelor şi pagubelor colaterale rămânând, în atare condiţii, strict în seama celor care îşi asumaseră atare riscuri. În orice caz, pentru Moscova cea cameleonică, probat în istorie şi dovedit aici încă o dată, niciun fel de limită şi niciun fel de hotar nu e cuvântul din urmă şi nici ultimul. Strânsul mâinilor cu anglo-americanii s-a folosit din plin la momentul potrivit în propaganda destinată prizonierilor pentru a-i convinge pe aceştia că astfel victoria sovietică este iminentă şi apropiată şi pentru ca aceştia, la rândul lor, să transmită acasă şi mai argumentat mesajul pe care Graiul liber, nu de capul lui, îl punea în pagină încă de la apariţie, anterior acordurilor cu occidentalii: Predaţi-vă Armatei Roşii! Prin aceasta veţi sprijinii ţara noastră, grăbind înfrângerea bandelor hitleriste. Prin aceasta veţi aduce pacea şi eliberarea ţării noastre de sub jugul germano-fascist. Prin aceasta vă veţi salva propria viaţă şi viaţa familiilor voastre! Jos războiul criminal! Mai târziu, tot aşa, ajunsă Armata Roşie la graniţa cu România la sfârşitul lui martie 1944, se declara, precum se ştie, cu aceeaşi uşurinţă, în 2 aprilie, că guvernul sovietic nu urmăreşte să dobândească nicio parte din teritoriul românesc sau să schimbe orânduirea socială existentă în România…
În Lagărul de la Oranki, în jur de jumătate dintre deţinuţi (conform unor statistici care nu se confirmă întotdeauna unele pe altele, între 9 000 şi peste 13 000 dintr-un total de 24 000) ar fi fost români. Este interesant ceea ce relevă documentul atunci când aduce în atenţie categoriile privilegiate ale lagărelor sovietice: activul antifascist (creat în fiecare lagăr din prizonierii fiecărei naţionalităţi şi destinat muncii politice cu prizonierii de respectiva naţionalitate) şi prizonierii catalogaţi pe seama convingerilor exprimate şi respectate în comportament ca antifascişti. Deşi, numeric, în creştere continuă şi el, activul antifascist al prizonierilor români, atunci când ajunge la ponderea lui maximă (7,2% în 1948), are totuşi una dintre cotele cele mai reduse în comparaţie cu celelalte: nemţii au ajuns în 1947 la 8,5%, austriecii – în 1943, la 13,2%, ungurii – în 1945, la 18,2 etc. Cât despre antifasciştii români, cifra lor cea mai mare ar fi atinsă în 1945: 2093 din 3818 de prizonieri după ce în 1943, un alt an cu număr mare de prizonieri români în acest lagăr, fuseseră doar 28 din 3373. Se vede că oboseala războiului, cursul vizibil al acestuia, teama în faţa regimului de detenţie şi, cu siguranţă, campania propagandistică sovietică dau aceste rezultate. Există totuşi printre români un număr mare de rezistenţi – necategorisiţi ca antifascişti fiind spre jumătate dintre prizonierii români trecuţi prin Oranki (între ei, 350 de ofiţeri superiori şi 4000 de ofiţeri inferiori). Ei pot fi neutri faţă de criteriu, ceea ce e milităreşte, pot fi chiar simpatizanţi ai lui Hitler sau doar ai Germaniei şi ai germanilor, dar pot fi, poate că şi mai probabil, declarat sau nu, antisovietici, ba chiar fiind în acelaşi timp şi antifascişti prin convingeri – şi de aceea nu acced la condiţia oficială de antifascişti. Raportul precizează, de altfel, că începând cu 1948, din dispoziţie a Secţiei Politice a Direcţiei pentru Problemele Prizonierilor, în evidenţe, la coloana antifasciştilor, s-a indicat numărul prizonierilor de război care sunt loiali Uniunii Sovietice, partizanilor păcii şi democraţiei.
Ponderea zişilor antifascişti printre prizonierii români este, în orice caz, una curios şi curajos de scăzută – ajungând la nivelul ei cel mai de sus, de 58,3 %, în 1948, când probabil că febra repatrierii, a întoarcerii acasă, ca şi viitorul acum definitiv decis al României, toate acestea îi fac pe prizonierii români să înţeleagă că alegerea nu mai e de actualitate şi, ca urmare, să accepte orice ca preţ pentru ceea ce maximal se poate obţine, întoarcerea în familie. Pentru comparaţie, germanii ating ponderi de peste 60% începând cu 1945, austriecii sar de 80% în 1945 şi ating 100% în 1946, ungurii trec de 96% în 1945 etc. Românii, trebuie spus, fiind în Lagărul de la Oranki cei mai numeroşi (cu excepţia anului 1949), imprimă notele dominante ale situaţiilor statistice cu care conducerea lagărului se laudă la încheierea misiunii. Dar în ce-i priveşte, ei ridică real cifrele care indică bune rezultate în puţine privinţe: deasupra mediei stau în 1948 prin ponderea activului antifascist (7,2% faţă de media de 6,5% a lagărului) şi cam atât. Nici pe criteriul totalului de prizonieri intraţi în activul antifascist românii nu sunt primii (circa 300, în timp ce germanii, mai puţini în lagăr, se apropie de 400).
Deşi, adevărat, nu le este deloc străină unora dintre români o înclinaţie oportunistă vizibilă (putând fi vorba, desigur, şi de convingeri veritabile de această natură dobândite în lagăr, precum şi de a face real orice pentru salvarea patriei) – cert că şi sub inspiraţie şi încurajare dinspre concetăţenii lor activişti politici cominternişti şi postcominternişti şi chiar dinspre autoritatea sovietică – de care, postbelic, urmează să beneficieze rodnic procesul de sovietizare a României.
AUREL BUZINCU
Comentarii