Uneori, aud diverse discuţii purtate între oameni, conform cărora mai demult oamenii nu erau aşa bolnavi ca cei din zilele noastre, ba, mai mult, trăiau ani foarte mulţi.
Nimic mai fals, acei oameni care îşi dau cu părerea de timpurile trecute cred că au fugit de la lecţiile de istorie când erau elevi sau nu au citit nicio carte ce aborda un subiect referitor la viaţa oamenilor de acum o mie sau două sute de ani.
Pornind de la aceste considerente informez pe cititori că societatea medievală era una cu oameni foarte tineri, unde puţini ajungeau să trăiască peste 30 de ani, copiii intrau în mijlocul adulţilor foarte devreme. Băieţii erau consideraţi majori la 14 ani, iar fetele la 12, aceasta fiind vârsta la care se putea încheia o căsătorie.
Condiţiile de locuit ale oamenilor erau îngrozitoare. Imaginaţi-vă că intraţi într-o casă ţărănească, care era de fapt un bordei săpat în pământ în Oltenia şi Muntenia (în 1892 erau circa 57.000 de bordeie în Moldova, ele fiind interzise prin legea din 1894 în scopul construirii unor case salubre), cu o singură încăpere. În această încăpere locuiau atât părinţii, cât şi copiii lor. Tot aici sunt adăpostite şi animalele mai mici. În mijlocul încăperii se afla o vatră de cărămidă arsă, cu plită sau o sobă mai mare, cu cuptor la care era pregătită mâncarea.
Lipsa de igienă a locuinţei conducea la răspândirea bolilor epidemice, promiscuitatea prolifera bolile venerice, iar mortalitatea sugarilor era frecventă datorită absenţei unui sistem medical. Medicina ,,băbească” stăruia în sate cu o mulţime de descântece, dar şi tratamente cu plante medicinale în care oamenii au crezut şi cred. Când exista pericolul unei epidemii, femeile se strângeau într-o seară la una din ele, şi toată noaptea torceau, urzeau, ţeseau şi coseau o cămaşă pe care o puneau la răscruce de drumuri, pentru a alunga boala.
La Biblioteca Academiei Române se află numeroase manuscrise: 4743, 1171 f.f. 12-13, 4841 f.15 care poartă următoarele titluri: ,,Carte de doftorii de orice boală, bună şi încercată întru toate”, de C. Caribolu, ,,Meşteşugul doftoricesc”, ,,Cartea a cincea a meşteşugului doftoricesc” etc. Citindu-le, afli reţete de toate felurile şi pentru toate bolile, multe dintre ele stârnesc râsul oamenilor din zilele noastre, care apelează la sfaturile medicilor, care le indică medicamentaţia sau intervenţia chirurgicală.
Cu voia domniilor voastre, o să vă prezint câteva reţete pentru a vă face o imagine asupra timpurilor trecute, când bolile erau ,,tratate” cu te miri ce.
,,Pentru dureri de cap. Seara când vrea să se culce, să toarne apă caldă bine într-un vas adânc, în care să ajungi până la fluerul piciorului şi să stea cu picioarele în apă jumătate de ceas sau şi mai bine până conteneşte durerea desăvârşită.
Pentru măsea când te doare. Să iei puţintică smirnă şi să rupi o fărâmă cât va încăpea în gaura măselei, de va fi găunoasă, iar de nu, să pui pe latura ei.
Să nu te îmbeţi. Să faci scrum de piatră acră şi să-l bei cu apă, un pahar. Sau să soarbă oţet şi se va trezi. Şi în acest chip: să roază cocean de varză sau migdale amare, că nu te vei îmbăta.
Când se va strica omul la stomah. Să mănânce migdale şi să ei cimbru, să-l pui într-o oală nouă cu apă, să fiarbă bine, să be.
Pentru durere de inimă. Ghinţitură (genţiană), să razi puţin, să o amesteci cu vin tare, cu holercă sau apă, să bei, al doilea, sâmbur de nucă, să-l arzi bine şi să bei cu vin alb.
Pentru junghi. Hrean pisat să legi acolo.
Pentru tuse. Ia ceapă şi o coace în foc şi îţi ungi tălpile picioarelor cu dânsa.
De mirosul greu al gurii. Pelin verde să fierbi cu oţet, să speli gura în toată vremea.
Când se negresc dinţii la om. Să arzi corn de cerb, bine, să se facă alb şi să-l pisezi bine şi să freci dinţii.
Omul ce nebuneşte. Să bei Sfântul Mir pe nemâncate şi să ţii curat omul, cel ce va da Mirul. Al doilea: să iei capul rândunelei şi inima rândunelei şi să le arză omul în foc şi să bei cu aghiazmă.
Omul ce nu se poate pişa. Sămânţă de curcubete şi să o pisezi bine cu făina, şi să bei cu miere în patru dimineţi pe nemâncate.
Când este încuiat (constipat) omul. Să pui două linguri de miere şi două ouă să fiarbă, până se vor îngroşa. Apoi să faci un cepşor până e cald şi să-l ungi cu ceva şi să-l bagi în şezut că se va slobozi.
Pentru ca să nu dormitezi. Să mănânci pelin cu oţăt, iar pentru deşteptat: inimă de arici să porţi la tine. Iar sângele să-l pui la căpătâiul muerii tale, şi-şi va spune ibovnicul.
De durere de ochi. Să iei pişat de fată, ca de şapte ani, şi să te speli la ochi şi să intre şi în ochi.
Leac pentru trânji (hemoroizi). Să faci o mămăligă de mei nesărată, şi într-însa să pui unt proaspăt de vacă, să fie în două cu untul, şi să fie cald cât va putea răbda de herbinte, să întinzi pă o scândură să şază cu curul pe dânsa.
Pentru somnul de noapte. Să-l afumi cu coajă de şarpe sau puţină coadă de şarpe să pue în puţin vin şi să-l ungă pe cap.
Pentru albeaţă la ochi. Sirop din frunze de arţar, fiert într-un cazan curat şi spoit, trecut prin tingiri şi păstrat în borcan pentru a fi amestecat cu apă de trandafiri.
Pentru umflătură la boaşe. Frunză de răchită şi drojdie de vin, să le mesteci într-un loc şi să pui la umflătură.”
Ce eficacitate au aceste reţete, unele stranii, nu putem şti. Cert este că sunt preluate dintr-un manuscris în altul, completate, recopiate, recomandate de doftorese, vrăjitoare şi vraci. Probabil boierii şi ţăranii, meşteşugarii şi negustorii, bărbaţii şi femeile, chinuiţi de suferinţele trupeşti şi dorind să mai trăiască încă o zi, le şi folosesc.
Prof. CONSTANTIN TÂRZIU
Comentarii