Prizonierii (VIII)

Între noutăţile pe care le aduce proaspăt înfiinţatul Birou de propagandă politico-militară (organism al C.C. al P.C. (b) unional, destinat, imediat după începerea operaţiunilor militare antisovietice, să concentreze sub o conducerea unică – şi fără intermediere controlată de partid – propaganda politico-militară şi contra-propaganda în rândul trupelor şi al populaţiei statelor duşmane) ar fi mai multe de menţionat pentru rostul şi rolul lor în eficientizarea activităţii, dar cu deosebire punerea la cale, încă de la sfârşitul lui 1941, a înfiinţării Şcolii politice antifasciste pentru prizonierii de război (prima se deschide în aprilie 1942 în Lagărul de la Oranki) şi a editării unor ziare speciale pentru prizonieri – primul în limba germană (numit Cuvântul liber), urmând ca în scurtă vreme să apară şi cel în limba română (Graiul liber – şi doar ceva mai târziu, încă unul, Libertatea). Demn de luare-aminte este natura spiritului propagandistic pe care denumirile îl devoalează tocmai mascându-l cu intenţia să-l ascundă: şcoala, în sine excesiv spus, în esenţă şi în fapt bolşevică, însă declarată antifascistă ca şi cum nimic nu ar mai exisa între bolşevismul salvator şi fascismul malefic (nu uităm: acesta, produs veninos al suflării din urmă a imperialismului muribund), între bine şi rău, între Rai şi Iad; publicaţiile cu această destinaţie, apoi, combină, intersectând inevitabil sugestia creştinei şi rezonantei bune vestiri, termeni desemnând nu atât comunicarea, cât substanţa profundă a acesteia (cuvânt, grai) cu, fireşte, binele constând în libertatea, noutatea etc. aduse lumii de soluţia bolşevică.

Intensificarea muncii politice dă roadele aşteptate: documentele atestă că prin ianuarie 1942, în Lagărul de la Spasski-Zavod (nr. 99) are loc prima Conferinţă a prizonierilor români din U.R.S.S. – la care ar fi participat 876 din cei aproape o mie de români aflaţi acum aici. Poziţiile exprimate s-au tipărit într-o broşură – desigur că în condiţii de tutelă, îndrumare şi sprijin din partea structurii sovietice de resort. De altfel, în rapoarte şi chiar în presa sovietică apar la această dată opinii favorabile prizonierilor români, care sunt prezentaţi de regulă în contrast cu cei germani – văzuţi ca impertinenţi, trufaşi, afişând deschis atitudinea „rasei superioare” în timp ce românii, aliaţii lor ghinionişti, se ştie că din punct de vedere social, provin în marea lor majoritate din rândul ţărănimii sărace şi sunt, deci, interesaţi de schimbare, iar asta ar explica faptul de a fi receptivi la prelucrările politice. Sigur însă, simpatia, dacă există şi câtă există, este mai curând interesată şi are funcţie propagandistică: însemnaţi numeric pe front şi în detenţie, este important şi semnificativ să se spună despre ei că sunt receptivi la prelucrările politice şi cu siguranţă că se mizează din plin şi pe obţinerea efectelor acestei prelucrării. Între altele, iată, ideologic, soldaţii români, reprezentanţii cei mai autentici ai unui popor de neam diferit, dar asemănător social-politic aceluia pe care ţarismul îl ţinuse în întuneric în Imperiul Rus, descoperă la ea acasă, cu ocazia nefericită a prizonieratului datorat tot ţinerii în întuneric, realitatea sovietică şi marile ei adevăruri făgăduitoare şi dovedit aducătoare de fericire pentru cei de jos, umiliţii şi obidiţii soartei, şi tocmai de aceea ascunse poporului de către vârfurile exploatatoare proprii. Astfel încât conferinţa în cauză nu e de privit decât într-un atare context – mai ales că personajele ei cele mai active şi făcute cunoscute publicului sunt trei soldaţi, unul dintre aceştia, Gheorghe Ene, prezentând adunării raportul de rigoare (practică eminamente sovietică) şi spunând în final, conform cu ceea ce s-a păstrat în arhive: Pentru a salva ţara noastră de sub jugul hitlerist şi pentru a sfârşi cu un ceas mai devreme războiul, noi, câţiva prizonieri români, ne-am constituit [s.n. – A.B.: improprietate de exprimare care poate denota o traducere în limba română în condiţii de insuficientă competenţă lingvistică] asupra chestiunii ce avem de făcut. Am hotărât să întocmim un proiect de apel către poporul şi armata române şi să convocăm o conferinţă a prizonierilor de război români din Uniunea Sovietică, căreia să-i prezentăm spre aprobare acest proiect de apel. Cei trei premianţi ai prelucrării politice sovietice, se ştie tot graţie publicităţii propagandistice de care au beneficiat, au frecventat ulterior Şcoala antifascistă (în desemnare prescurtată, titulaturile nesfârşite şi adesea încâlcite fiind şi ele produs sovietic – de uz intern, dar şi de export) şi, după aceea, au fost folosiţi în activitatea de reeducare a prizonierilor români din diferite lagăre.

Conferinţe asemănătoare ale românilor s-au organizat şi în alte locuri de detenţie, iar rezoluţiile lor au circulat inclusiv publicate în Pravda. O notă comună a apelurilor de acum, arătând stadiul incipient al propagandei sovietice şi viziunea defensivă din perspectiva căreia se concepe şi se exercită influenţa ei, o constituie trimiterile emoţionale la efectele umane nefaste ale continuării războiului şi, politic, la salvarea României căzute sub jugul hitlerist. Mai târziu, decisiv după momentul Stalingradului şi după Cotul Donului, salvarea patriei devine tema centrală a discursului de această factură, dar ameninţarea nu mai este reprezentată de hitlerismul pe moarte, ci vine dinspre furia cruntă şi răzbunătoare în moduri şi măsuri imprevizibile la care este văzută ca îndreptăţită Uniunea Sovietică cea nerespectată cât se cuvine, trădată, agresată, hăcuită, jignită, păgubită, jefuită cu participarea armatei române.

Dar ce se făcuse deja în materie de propagandă nu era destul. Preluând şi ducând mai departe o tradiţie internă, Uniunea Sovietică a ţinut mereu şi cel puţin la fel de mult la armele propagandistice ca la cele propriu-zise. Internaţionala Comunistă a fost cu precădere aşa ceva (chiar şi autodesfiinţându-se, în 1943), dobândise destulă experienţă de toate felurile (inclusiv în războiul civil din Spania) şi trebuia folosită. Aşa, în toamna lui 1941, ia naştere (precizat, spre a nu se crede altceva: din iniţiativa şefului ei, Gh. Dimitrov, viitor conducător de partid şi de guvern în Bulgaria comunistă) organismul cominternist denumit Comisia Internaţionalei Comuniste pentru activitatea în rândul prizonierilor de război – al cărei preşedinte, deloc întâmplător propagandistic, este germanul W. Ulbricht. Comisia îşi alcătuieşte un aparat propriu de activişti – instructori politici mai ales, dar şi publicişti, de provenienţă etnică şi lingvistică felurită, necesari comunicării de precizie şi nuanţate cu cei cărora se adresează, unii dintre ei, dacă e vorba de români, urmând să intre în statele de funcţii ale diviziilor Tudor Vladimirescu şi Horia, Cloşca şi Crişan – şi colaborează cu structurile nemijlocit sovietice de profil în toate componentele activităţii de prelucrare politică a prizonierilor, iar ulterior, postbelic, dobândind responsabilităţi şi statut pe măsură în ţara lor de origine, cu organismele sovietizării. Numărul românilor (etnici români sau numai cetăţeni români ori doar născuţi în Regat, cel al României Mari) nu este mic şi de regulă ei au făcut parte, recunoscut sau, după împrejurări, contestat, din mişcarea comunistă trecută în ilegalitate după 6 februarie 1924, prin legea Mârzescu – cea care i-a putut arunca pe unii extremişti români în braţele bolşevismului, dar nu i-a putut opri pe alţii să acceadă la guvernare şi să săvârşească abominabile crime a căror memorie să urmeze a fi spălată tot criminal şi tot abominabil.

Un cadru de nădejde în misiunea structurii cominterniste a lui W. Ulbricht a fost vasluianca după baştină Ana Pauker – trecută prin Şcoala Internaţională Leninistă, cu activitate bogată în Internaţionala Comunistă, eliberată în primăvara lui 1941 din închisoarea românească urmare a unui schimb de deţinuţi politici cu Moscova şi revenită atunci în URSS la cererea expresă a guvernului sovietic, reprezentând în anii războiului P.C. din România în conducerea Cominternului, iniţiator al înfiinţării în U.R.S.S. a Diviziei „Tudor Vladimirescu”, apoi înalt activist comunist şi demnitar român până când, în 1952, intră în malaxorul epurării dejiste şi ajunge, din ministru la Externe, vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri şi membru al Biroului Politic al partidului, în arest la domiciliu. Cert asta, întrucât alternativa e cu neputinţă de conceput, nu fără binecuvântare de la Stalin.

În anii ’50, un fost prizonier, Vasile Negoiţă, trecut prin Şcoala antifascistă, unde l-a avut instructor pe Gh. Stoica (unul dintre membrii fondatori ai P.C. din România) şi, la rândul lui, prin condiţia celui care face muncă de reeducare a prizonierilor, acum, după recompensare cu funcţii înalte şi onoruri, scuturat şi el din pomul de partid, nu însă pentru dezertare şi trădare de patrie, ci pentru opinii nepartinice, declara – rămas în documente de arhivă: Aici, pe front, mi-am dat seama (…) de confuzia care era pe atunci în ce priveşte linia partidului. Indicaţia dată de a trece de partea Armatei Sovietice numai în grupuri mari, cu întreaga unitate, era foarte greu de realizat … – ceea ce arată concludent că structurile propagandistice bolşevice, chiar dacă fiind câteodată şi cauză de confuzii, îşi făceau intens treaba şi în străinătate.

Oribil de-a dreptul este însă ceea ce poate să arate un manifest precum cel din martie 1943 – chemându-i pe soldaţii şi ofiţerii români din Caucazia să se predea Armatei Roşii – semnat, între alţii, de Constantin Doncea (muncitor turnător ajuns general, unul din condamnaţii de la Griviţa ’33, care evadează şi fuge în U.R.S.S., de unde este trimis în războiul civil din Spania, iar postbelic, în ţară, e răsplătit din plin, apoi exclus şi pe urmă reabilitat) şi de Mihai Burcă (ajuns general şi membru al C.C. din fost tâmplar, voluntar şi el, trimis din U.R.S.S. în gărzile internaţionale cominterniste din Spania), niciodată vreunul dintre ei prizonier român de război în U.R.S.S., ci ca şi alţii, destui, doar servanţi voluntari ai sovietelor şi ai sovietizării.

AUREL BUZINCU