Prizonierii (V)

Cu experienţa acumulată în anii ’30 în organizarea şi gestionarea Gulagului (care se spune că ar fi ajuns prin 1937 să aibă o populaţie de două milioane de oameni – mulţi dintre ei urmând să devină, odată cu începerea conflagraţiei mondiale, susţinători importanţi ai producţiei de război a patriei lor sau chiar ostaşi ai Armatei Roşii), Uniunea Sovietică s-a pregătit intens şi în felul propriu să-şi primească prizonierii. Pentru muncă, dar nu numai.

În septembrie 1939, ia naştere, în cadrul NKVD (Comisariatul Poporului pentru Afaceri Interne), Direcţia pentru problemele prizonierilor de război şi ale persoanelor (civile) internate – activă până în 1953, când funcţiile ei sunt predate penitenciarelor Ministerului de Interne (MVD) şi temutului Lavrenti Pavlovici Beria i se încheie şi lui activitatea – nepaşnic, precum omul fusese şi el toată viaţa, şi tot aşa de specific lumii sovietice, fără ca cei care îl eliminau acum să fi fost în mai mică măsură răspunzători de organizarea represiunii împotriva propriului popor. Tot atunci, în subordinea NKVD, prin Direcţie, se dispune organizarea primelor lagăre destinate viitorilor prizonieri: puţine deocamdată, opt la număr, pentru numai în jur de şaptezeci de mii de deţinuţi, semnificative fiind şi locaţiile care li se rezervă – câteva foste mănăstiri şi foste colonii pentru copii. Tot ce priveşte lagărele sovietice e însă în permanentă schimbare – doar într-o latură a chestiunii putând fi vorba de constanţă, cu deosebire aceea a creşterii continue a numărului de amplasamente şi de spaţii de detenţie până când se ajunge la apogeul cifrei de prizonieri ai Armatei Roşii, prin mai-iunie 1945.

Cei dintâi prizonieri veritabili sunt luaţi în primire destul de repede după începerea ostilităţilor pe Frontul de Est şi ei nu sunt puţini. O arată darea în folosinţă a câtorva lagăre încă la începutul lui iulie 1941 (Spasski-Zavod, Manglisi, Suslongher, Aktiubinsk etc.). Încă la sfârşitul lui iunie 1941, şeful Direcţiei scrisese într-un raport către superiorii lui: Având în vedere insuficienţa lagărelor menţionate pentru încartiruirea prizonierilor de război, rog să dispuneţi eliberarea a 50 – 60 000 de locuri în lagărele din cadrul GULAG-ului pentru deţinerea prizonierilor de război. La începutul august 1941, un alt document al Direcţiei arată că în zona frontului erau deschise la această dată 19 puncte de primire a prizonierilor prin care trecuseră deja 3.085 de prizonieri (între care 1.640 de germani şi 1.357 de români) şi că, de asemenea, se deschiseseră, pentru detenţie, 11 lagăre cu o capacitate totală de până la 50 000 de persoane. A fost mereu mai mare decât obişnuită la Moscova grija viitorului, cea ce a făcut, între altele, ca invitaţia la prizonierat sovietic să fie stăruitoare şi permanentă şi nu e de contestat că precum unii au suferit ori au fugit de strânsoare stelei roşii, alţii i-au căutat şi i-au primit îmbrăţişarea.

Acelaşi lucru îl indică şi o anume grabă, constatabilă pentru acest moment, în emiterea sau actualizarea unor reglementări privitoare la prizonieri. Este vorba mai întâi de Regulamentului cu privire la prizonierii de război – care intră în vigoare la începutul lui iulie 1941. El conţine deosebiri semnificative faţă de cel anterior, cel datând din 1931, nici acela unul acceptabil prin raportare la viziunea occidentală în materie. Diferenţa consta mai ales în preconizarea înăspririi regimului de detenţie. Se prevede acum, spre exemplu, civilizat în aparenţă, că sunt interzise jignirea prizonierilor şi atitudinea dură faţă de ei, utilizarea măsurilor coercitive şi a ameninţărilor cu scopul de a obţine informaţii, confiscarea uniformei, încălţămintei şi a altor materiale de uz personal, dar tocmai amintirea pregnantă a practicilor total opuse acestor prevederi au adus-o cu ei acasă cei care s-au întors din prizonieratul sovietic. În fapt, Regulamentul aduce restricţii şi limitări de drepturi care afectează în măsură importantă condiţia prizonierului (normă de hrană, regimul muncii, organisme de reprezentare a intereselor şi problemelor etc.), astfel încât perspectiva prizonieratului să-l înspăimânte în sine pe combatantul cu orice grad militar al duşmanului, şi, complementar, cauze numeroase şi felurite, inclusiv comandate, contribuie la generarea unui comportament al autorităţii, al personalului şi al localnicilor din zona lagărelor total opus celui reglementat. Se adăugă, spre a accentua spaima şi descurajarea, precaritatea absolută a condiţiilor de vieţuire din lagăr, natural de aşa factură sau deliberat create, şi nu mai puţin, cele ale amplasării geografice şi ale izolării locurilor de detenţie.

Este adevărat că Uniunea Sovietică nu-şi chema prizonierii la odihnă şi la relaxare şi de fapt nimeni nu făcea asta, dar existau, gardian umanitar de ultimă instanţă, convenţiile internaţionale – pe care aliaţii sovieticilor le semnaseră şi le şi respectau în general. Poate fi de o anumită relevanţă în context faptul că generalul sovietic Andrei Vlasov, comandantul vlasoviţilor (Armata Rusă de Eliberare, constituită după 1942 şi luptând de partea Germaniei cu până spre 120 000 de combatanţi, mai ales voluntari din rândul militarilor sovietici intraţi în prizonierat german), desigur că vinovat faţă de patria sovietică – aceeaşi vină însă pe care patria lui a promovat-o cu insistenţă ca virtute printre prizonierii proprii şi de care s-a folosit din plin –, dar cunoscător cât trebuie al lucrurilor din aceeaşi patrie proprie, a făcut tot ce se putea face ca să se predea aliaţilor occidentali şi să devină prizonier american. Ceea ce nu i-a reuşit şi nici nu era cu putinţă pentru un învins – şi nu unul pur şi simplu –, drept care Vlasov a sfârşit în ştreangul Moscovei.

Tot la începutul lui iulie 1941 devin repede necesare şi instrucţiunile privind escortarea prizonierilor pe drumurile lungi dintre punctele de primire şi lagărele de distribuire şi cele de detenţie. Misiunea este încredinţată trupelor NKVD. În principal, vagoanele de marfă sunt destinate transportului, fiecare vagon cu 40 – 45 de persoane şi fiecare garnitură cu 1-2 vagoane pentru escortă – dar se precizează că pot fi folosite în acelaşi scop şi vapoarele sau căruţele. Percheziţionarea prizonierului este obligatorie, iar pentru escortarea ofiţerilor se constituie echipe mai numeroase. Regulile de respectat pe durata deplasării le sunt aduse la cunoştinţă prizonierilor în limba lor numai dacă la punctul de primire există translatori, dar numaidecât ei sunt avertizaţi că în cazul tentativei de evadare, trupele de escortă folosesc armamentul fără avertisment. Pe parcursul drumului, prevede un articol, uşile vagoanelor trebuie să fie acoperite cu prelată şi fixate cu şuruburi sau legate cu sârmă ghimpată, iar altul precizează că atitudinea trupelor de escortă faţă de prizonieri trebuie să fie severă, dar politicoasă. Prizonierilor li se interzice să poarte discuţii între ei sau cu străinii. În cazul predării unui prizonier de război bolnav sau decedat, comandantul trupelor de escortă face o menţiune în listă, în dreptul acestuia…

În august 1941, ca document strict secret, este pusă în aplicare Instrucţiunea privind evidenţa prizonierilor de război în lagărele NKVD. La sosirea în lagăr, într-un mod politicos de adresare, prizonierului i se cere să dea informaţii pentru completarea unui chestionar de anchetă – acesta fiind principalul document de evidenţă pentru fiecare prizonier de război. Între cele care se reţin aci şi beneficiază de o completare atentă şi cu acurateţe, cu insistenţă pe clar şi citeţ, întrucât sunt de mare interes pentru autoritatea sovietică, printre informaţiile despre nume, domiciliu, soţ ori soţie, părinţi, copii şi date despre aceştia, limba considerată maternă, cetăţenie, studii, calificări şi experienţă profesională, ocupaţii, educaţie militară, participarea la lupte, rude şi cunoştinţe care locuiesc în U.R.S.S. etc., vor fi menţionate informaţii referitoare la mediul social din care provine cel interogat. Aici, criteriul de bază trebuie să fie informaţiile cu privire la ocupaţie, averea părinţilor şi provenienţa socială a acestora (boieri, proprietari de pământ, negustori, muncitori, funcţionari, ţărani, meşteşugari ş.a.). Odată stabilită originea socială a prizonierului de război, urmează ca acesta să ofere informaţii despre toate proprietăţile mobile şi imobile pe care părinţii acestuia le-au avut în posesie. În cazul în care provenienţa socială este ţărănească, trebuie menţionat în detaliu din ce se compune gospodăria acestuia (cât pământ, câte animale, câte maşini, câţi lucrători angajaţi ş.a.). De asemeni, interesează dacă şi de când şi până când prizonierul de război a fost membrul vreunui partid sau al vreunei organizaţii…

Documentul din august 1941 deja menţionat, care este un raport scurt către C.C. al P.C.(b) unional al şefului Direcţiei pentru problemele prizonierilor…, lămureşte cât de cât în legătură cu rostul atâtor informaţii despre prizonieri adunate prin chestionarul de anchetă. Ele sunt numai aparent prea numeroase şi inutile. Ca urmare a influenţei mulţumitoare a atmosferei în care ei sunt deţinuţi – spune raportul, evident că mai şi presărând floricele ici şi colo, după un tipar îndeajuns de cunoscut şi nouă –, precum şi ca urmare a activităţii politice desfăşurate de către instructorii Direcţiei generale pentru propagandă politică a Armatei Roşii şi ai aparatului lagărului, atitudinea faţă de U.R.S.S. s-a schimbat în bine la majoritatea soldaţilor deţinuţi. Ei sunt mulţumiţi de faptul că au fost luaţi prizonieri. Toţi ne asigură că li s-a acrit de război, iar soldaţii nu mai vor să lupte.

Succesul exerciţiului propagandistic, spune lecţia sovietică, atârnă decisiv de gradul de cunoaştere a ţintei de către structurile profesionalizate ale aparatului de profil.

AUREL BUZINCU