XXXV. Anii ’90. Deceniul anchetelor poliţieneşti
I – 1892-1893 (2)
Despre această ultimă înfăptuire (la care au colaborat şi Iorgu G. Toma, Constantin Isopescu-Grecul, Tem. Bocancea ş.a.) dă seamă şi gazeta braşoveană mai sus citată:
„Studenţii români de la universitatea din Cernăuţi. Cetim în Gazeta Bucovinei:
E îmbucurător că tinerimea studioasă se ocupă cu lucruri serioase, prin care poate odată deveni de folos naţiunii. Cu mare mulţumire am observat că tinerimea română de la universitatea de aici a luat un avânt serios, al cărui product a fost organul ei de publicitate Tinerimea română, o foaie beletristică litografiată, care apoi, schimbându-i-se titlul în Încercări literare, apare acum o dată pe lună, tipărită în urma dorinţei exprimate de inteligenţa română din Cernăuţi şi din alte părţi. Folosul acestei foi este necontestabil, căci pe când ea strânge pe de-o parte rezultatele studiului, ale spiritului şi năzuinţelor tinerilor români, e pe de altă parte un îndemn pentru studenţi de a se ocupa cu studiul literaturii populare şi naţionale, a cărei cunoştinţă este neapărat de lipsă pentru aceia care sunt chemaţi şi reflectează a fi odată conducători buni ai poporului. Numărul prim al foii Încercări literare se prezintă atât în fond, cât şi în formă, destul de bine şi ar fi de dorit ca această întreprindere a tinerilor universitari să fie îmbrăţişată cu căldură de cătră inteligenţa română, pentru a înlesni tinerimii calea spre scopul bun şi nobil pe care-l urmăreşte” („Gazeta Transilvaniei”, nr. 36, 15/27 feb. 1892).
Ce s-a întâmplat mai departe cu procesul, aflăm din scrisoarea mai sus pomenită (semnată -a-), din care aflăm că „O mulţime de tineri români sunt acuzaţi; nici un polon însă nu-i acuzat; o seamă de poliţişti sunt asemenea acuzaţi, căci ar fi luat partea tinerilor noştri, fiindcă au pus la ordine pe polecii care, în sumeţia lor, au gândit că pot trata pe români ca pe canalii”, apoi numeroasele neregularităţi pe parcursul procesului („D-l Iakubowicz întâi nu a voit să se permită ca protocolul să se poarte româneşte cu acuzaţii şi şi-a procurat un translator, ceea ce nu este admis pentru limbile ţării, iar a doua zi, când un martor voia să facă depunerea sa în limba românească, a zis că nu admite altă limbă decât cea nemţească şi nu a lăsat ca martorii să vorbească româneşte, o ilegalitate grozavă” – detaliază articolul de gazetă confiscat).
Ca şi în cazuri asemănătoare – vom vedea şi în episodul următor – aleşii naţiei române au luat atitudine, dându-şi seama că la mijloc erau jocuri politice mai înalte, cu efecte negative durabile asupra băştinaşilor români, consideraţi un permanent pericol pentru autoritatea austriacă, care încuraja excesele naţionalităţilor conlocuitoare. În acest an, purtătorul de cuvânt al studenţilor – cu extensie şi asupra sistemului juridic practicat în provincie – a fost Dr. Iancu cav. de Zotta, care „a făcut în dieta ţării o interpelare, subscrisă de d-nii bar. Vasilco, Mustatza, Stîrcea, cav. Grigorcea, Volcinschi şi de Ţurcan, care cere ca ilegalitatea comisă să fie îndreptată şi să se ia măsuri ca de aici înainte să nu se mai ivească astfel de cazuri”, („Gazeta Transilvaniei”, nr. 100, 8/20 mai 1893).
Finalul, ca în atâtea alte cazuri, a fost „în coadă de peşte”, după cum primim detalii din nr. 138, din 24 iun./6 iul. 1893, al aceleiaşi gazete: urmare a faptului că „avocatului Dr. Seleschi i s-a interzis apărarea”, studenţii „au luat o poziţiune demnă de ei în acest proces, care p-aici este unic în felul său. La a doua citare, studenţii români au declarat că nu-şi vor mai lua alt apărător, ci vor observa o atitudine pasivă. Totodată au declarat că se vor prezenta numai atunci când vor primi citaţiuni în limba română”. Cum acuzaţiile s-au dovedit a fi „slăbuţe şi de tot mance şi palide”, „nedovedindu-se nimic real, nici prin aceste mărturii, studenţii au fost declaraţi de nevinovaţi, afară de d-l C. Berariu, care, după cum i s-a părut d-lui procuror şi judecător, prin atitudinea d-sale adevărat naţională, ar fi urzitorul intelectual al întâmplărilor din 17 iulie a.tr., a fost deci condamnat la 100 fl. amendă; iar 2 poliţişti la 14 zile, şi alţi la 30 zile arest”.
Abandonăm aici analiza cazului (reţinând totuşi concluzia că „studenţii români au dovedit de nou că sunt conştii de drepturile lor, că le ştiu pretinde şi nu vor înceta a le pretinde până se va face dreptate şi până se va pune capăt cotropirii ţării acesteia, a acestui petec de pământ, cu streini duşmani limbii şi rasei noastre”), pentru că oricum Stănică Berariu a ajuns o figură cunoscută, vrednic reprezentant al studenţimii epocii, chiar şi la România Jună din Viena, poet, dramaturg, traducător, membru al Societăţii Scriitorilor Români de la Bucureşti încă din 1909, profesor universitar de drept, director al Teatrului Naţional din Cernăuţi după Unirea din 1918, iar cazuri din acestea incitante mai avem în portofoliu. Răbdare – şi veţi afla!
Comentarii