Departe de a intra în conul de umbră sau de a fi uitate, „Scrisori crepusculare” păstrează o lumină tainică şi un fior metafizic. Epistolele decantează simbolic într-o hermeneutică de tip iniţiatic tradiţia primordială. Scrisorile iniţiatului sunt scrisori cu problematică diversă de cultură şi spiritualitate şi nu numai, unite prin podul imaginar Fălticeni – Bucureşti. Dar mai presus de toate, sunt şi un frumos şi captivant joc intelectual: „Ai fost tovarăşa mea pe cărări de zigzag”. O prezenţă hieratică. „Te însumez în trăire solitară.” O erotică luminoasă, cu fascinante sclipiri printre oglinzi vibratile”. O „umbrire luminoasă” (Doina Cernica) discretă ce respiră spiritualitate şi farmec. Luce intelectual. În ansamblu, un catehism lucid demonstrând forţa cathartică a iubirii şi a cunoaşterii în drumul către înălţare.
Epistolierul se dovedeşte un intelectual rasat, cu firească şi legitimă întoarcere spre tradiţie, corespondenţa fiind învălurită şi învăluită în străluciri diamantine, după tăceri şi asceză iniţiatică.
Cele peste 80 de scrisori împlinesc o biografie spirituală. O neodihnă a căutării.
Din Folticeni, ultima reşedinţă, se adresa prietenei Roxana Cristian: „îţi scriu de la o masă joasă, aşezat turceşte pe parchet”, consemnând „lapidara viaţă între două lumi”, cea bucureşteană şi cea folticeneană, perioadă ce ilustrează şi mai mult nevoia de comunicare prin preocupările adânci şi alese.
Dorul va căpăta o înaltă „dimensiunea intelectuală care transformă vârtejul în vortex şi în sferoid vibratoriu. Aşa va curge Moldova între noi”. În scrisoarea din 16.09.80, contemplativul solitar se confesează: „am ajuns în tenebrele voiajului infernal. Sunt în amurg”. Oboseală? Nemulţumire? Melancolie? Premoniţie? Oricum, trecere prin viaţă „al cărui capăt este Tăcerea”. Cu nelinişte, se adresează Roxanei, „busolă infailibilă” în pustiul şi calvarul vieţii.
Ultima scrisoare, 20.05.84, concentrată în două rânduri, anticipă sfârşitul prin citarea lapidară a aforismului byronian: „viaţa între două lumi pluteşte ca o stea între noapte şi zi”.
Recitind „Scrisori crepusculare”, facem oprire mai întâi la cea datată Bucureşti, 8 martie 1980, probabil ultima trimisă din capitală înainte de stabilirea definitivă la Folticeni şi apoi la cele de până în 1984, când Vasile Lovinescu se stingea din viaţă. Scrisoarea prezintă eseistic balada „Mioriţa” făcând popas la „Cântecul Mioarei” şi la hierograma „Regele-Păstor se cunună cu Anima Mundi”, accentuând ideea transhumanţei „într-un mers sacral şi iniţiatic”. Apoi, o premoniţie temeinicită: scrisoarea nedatată privitoare la o nouă etapă a vieţii iniţiatice în urbea natală sub „boarea muntelui sfânt, la poalele căruia e aşezat orăşelul nostru” cu energii creatoare: ascensus montis, ascensus mentis” către „muntele sfânt după care se ascunde Împărăţia Verde sub umbra Luceafărului”. Această triadă trece peste „podul ce uneşte şi desparte două lacuri la poalele bisericii din arna Mare” unde „tăcerea e atât de mare încât auzi hohotele Marelui Pan venind din Tărie”.
O corespondenţă temeinicită, cu trimiteri la Shakespeare dar şi la Robin Hood precum şi la postuma lui Eminescu – „Cărţile”. În scrisoarea din 29.06.82 admirăm o eseistică profundă despre nodul complex dintre în Fiinţă şi în Nefiinţă. Rolul de „păzitor al pragului” revine, negreşit, destinatarei care are percepţia adâncă asupra căutărilor de-o viaţă ale maestrului. Grea obligaţie, dar stimulativă pentru cea care este un minunat receptor al transcendentului. În altă scrisoare, epistolierul se declară mulţumit pentru că „noi toţi pe care ne-a muşcat Dragonul de călcâi suntem din Fraternitatea lui Hyperion”.
Într-o altă misivă din 1983 se plânge de „gustul de cenuşă ce-l am în mine”. Scurte întoarceri în Bucureşti. La revenire, „livezile mângâiate de toamnă sunt Tăcerea însăşi”. În epistola din 26.03.84 se lamenta că „de o sută de zile n-am mai ieşit din casă”. Paleativ? „Două versuri eminesciene scrise cu vârf de ac. Beţie lucidă”. Scrisoarea din 19.05.84 e sibilinică. Împăratul moare iar feciorii pleacă spre Împărăţia Neagră. Primii doi eşuează în beţia vinurilor de la tata Noe. Al treilea refuză să bea, urcă în arbore, se metamorfozează în muscă. „Zborul muştii e helicoidal şi reprezintă un salt calitativ. Monarh universal!”
Consider că este momentul să revenim la etapa superioară a vieţii iniţiatice bazată pe mitologizare şi abordare a transcendentului, a „orelor înstelate din viaţa mea”. Găsim trimiteri la texte clasice. Shakespeare: „Mâine, apoi mâine, apoi mâine, lunecă cu paşi mici, din zi în zi până la ultima silabă a registrului timpului. Şi toate ieri-le noastre n-au făcut decât să lumineze pentru proşti drumul morţii prăfuite. Stinge-te, stinge-te, torţă scurtă! Viaţa nu-i decât o fantomă rătăcitoare”.
„Conversaţia avută cu tine a avut rolul unui reactiv” – mărturiseşte Roxanei. De aici, ispititoarea invitaţie: „vii cu mine pe Apa Sâmbetei? Altfel, voi căuta singur barca purtătoare a Graalului”, conchizând: „cât despre situarea noastră, a amândurora, pe punctele cardinale, aş crede că faptul cel mai important este că ne aflăm acum pe axele complementare, eu Nord-Sud, tu Vest-Est, o, fiică a Atlanţilor”.
Sunt ispitită să citez din Textele ce completează unele scrisori, ecouri lămuritoare şi adausuri ideatice care prelungesc atmosfera convorbirilor scriptice: „Coarda de argint” – Privighetoarea. „Privighetoarea este prin excelenţă pasărea de la Miezul Nopţii, Fiica Tăcerii… Privighetoarea îşi pregăteşte înălţarea de la Apusul Soarelui. Culminează în Miezul Nopţii – Soare, se află în mijlocul cerului… Privighetori. Primveghetori, paraveghetori, preaveghetori, superveghetori, hiperveghetori… Luând simbolismul Arborelui Lumii, privighetoare cântă în vârful lui…”
Poziţia culminantă a privighetorii o presimte Ciocârlia – Fiica Pământului – care, fără încetare şi fără de oboseală, tinde spre suprem, pe care, când îl atinge, e fulgerată… Cele două păsări sunt complementare. Ciocârlia e diurnă, Privighetoarea e nocturnă. Ciocârlia parcurge bisectoarea pe care o face prin zborul şi cântecul ei crepuscular, Miezo-Noptic şi Înzorit. Ciocârlia e sacrificială iar Privighetoarea funcţională… Privighetoarea priveghează şi uneşte… Privighetoarea se identifică cu piatra din unghiul catedralei cosmice… E pasărea profetică… Microscopic, ea reprezintă Sinea din noi. Cântă în noaptea sacră”.
Şi un adaos superb din Gustav Meyrink:
„cântecul meu este o veşnică melodie a Bucuriei.
cine nu cunoaşte Bucuria nu cunoaşte Sinea.
acela care nu aude şi nu cântă cântecul Privighetoarei, acela nu are Eu…”.
Coarda de argint, adaugă erudit Vasile Lovinescu, se găsea şi în harpa regelui David… Însă, „Dincolo de spaţiu şi timp e privighetoarea, pasăre măiastră”. Iana Sânziana. E zariştea cosmică, dar şi străfundul temporar. Încărcătură mito-poetică, sclipitoare.
Calea ascensională? Codru, munte, stea.
Şi ne este peste putinţă să nu ne oprim la mesajul din noaptea de Sânziene cu „sâmbure de argint lunar” din hermeneutică. Simbioza Amor şi Gnosis. Agapé şi Psyhe. Amor intelectualis. Cerbul adulmecă vrăjit sub pecetea tainei: „Să bea din apă numai cerul?” Iar Bourul! „Rătăcesc după bourul alb… în general se opreşte pe culmea dealului, la orizont; te apropii de el, eşti la câţiva paşi de el, şi când pui piciorul pe locul unde incontestabil se află, dintr-o săritură e pe culmea dealului din faţă… când te opreşti, stă şi el şi îşi întoarce capul… Numai Dragoş l-a putut prinde pentru că l-a putut îngrămădi într-un loc unde nu este timp şi spaţiu, odată ca niciodată. Dar cine poate imita vânătoarea lui Dragoş!”.
„O poartă” către gândirea magică, cu lupta continuă de dezvrăjire a lumii şi de descifrare a acesteia prin asimţire.
Epistolarul „adună licori şi otrăvuri, ştie să distileze şi să obţină cuvinte de aur”. (Dan Stanca)
Scrisorile sunt eseuri structurate pe teme de mitologie, istorie, tradiţie, metafizică, literatură şi artă, topind alchimic lumea sublunară cu lumea stelelor fixe într-o perpetuă căutate şi provocare intelectuală, între Eu şi Sine. Trăirea iniţiatică dezvrăjeşte şi revrăjeşte simbolismul ”pietrei unghiulare” care este cheia de boltă a înţelegerii specificităţii gândirii sale.
O diversitate de tematici şi forme epistolare. Scrisori monolog, scrisori confesive, scrisori eseistice, scrisori-pagini de jurnal, scrisori-exerciţii de luciditate, scrisori-reverberaţii fascinante, scrisori biografice, scrisori-călătorii spre sine. Scrisori de dragoste. Scrisori hagialâcuri. Scrisori divagaţii. Scrisori iniţiatice, simbologice, ontologice, erudite, metafizice sau mitologice. Scrisori de tinereţe sau de maturitate. Scrisori a great iniţiate. Scrisori crepusculare. Scrisori poematice, ars poetica şi ars mitica luminând magul, iniţiatul, pelerinul, eruditul, cavalerul Graalului.
Depinde de lentila perceptivă prin care vezi sau lecturezi.
Scrisori din Arcadia. Scrisori din Agartha. Scrisori din exilul asumat. Scrisori ale maestrului către discipoli Contemplativul solitar este un aristocrat al spiritului bântuit de gândirea ezoterică. Demersul hermeneutic accentuează profunzimea maestrului ce îşi pune retorica întrebare „cum să fac linişte în mine?”
Lumea lăuntrică îşi sporeşte dimensiunile prin asimţire, asumarea tacit tăinuită şi apoi mărturisită a reciprocităţii Amor şi Gnosis dintre învăţător şi emul. „Vocea ta lăuntrică, nepercepută de tine, dar de mine da.” „Nu eşti lentila, ci ochiul meu.” „Împreună, suntem regentaţi de ondulaţiuni… dar când te însumez în trăirea solitară, linia ondulatorie dispare şi apare acea mediană ce dă realitate ondulaţiunii.” „Îmi eşti tot aşa de îndepărtată şi de apropiată ca şi constelaţia Dragonului.”
Apoteoză. „Ai fost tovarăşa mea pe cărări în zigzag, încâlcite… şi ne-am făcut prieteni din vidră şi lup –păzitori de prag.” „Noi doi suntem legaţi dar cu faţa spre ieşire, spre soare, cu spatele spre umbre. Nu ne putem întoarce spre ele. Numai să putem rezista la atâta strălucire” – declară evocând mitul platonician al Cavernei.
Eros Kosmogonos. „Mergem pe o cale f. primejdioasă. Trebuie să ne sprijinim.” „Nu uita că ai făcut un pact ireversibil. Tăcerea se rosteşte!”
Reverie. „Amintirea ta curge lin pe drumul dintre nuci devenit râu.” De Sânziene, soarele se opreşte în loc câteva clipe. Da. Iana Sânziana. Flori de pe Glimeia. „Sunt singurile flori pe care ţi le pot oferi din mitica Creangă de aur.”
Certitudine. Sensul zicalei „căsătoriile se fac în cer” ne duce cu gândul la romanul eliadesc. De aici „înfăţişarea raiului ca un hagialâc verzui cu o portiţă strâmtă între Graal şi Mănăstirea de Tămâie”.
Or, scrisorile sunt în esenţă un buchet de flori crepusculare!
Cine este „păzitorul pragului”?
În plan real soţia, Stela Lovinescu, stăpâna universului domestic.
În plan secund, Roxana Cristian, stăpâna universului spiritual conturând „în faldurile apei, un joc secund, mai pur”. L-a cunoscut pe Vasile Lovinescu când avea 20 de ani, în 1958, vădind aceleaşi capacităţi metacognitive, intrând în rezonanţă cu părintele ei spiritual. Întâlnirile din grupul iniţiatic Frăţia lui Hyperion. Cele de la Bucureşti şi cele de la Fălticeni, au întărit generaţia ezoterică şi au asigurat compania spirituală necesară simbologului, „cuminicarea făcându-se din acelaşi pahar”.
O nouă carte a întâlnirilor admirabile în lumea iniţiaţilor. La Rădăşeni, Baia, Petia, Halm, la Nada Florilor unde „Şi pe apa lacurilor / doarme umbra veacurilor” pentru că, explicita Vasile Lovinescu, „din lac ridicăm o verticală şi ea înţeapă o stea” sporind tainele lumii.
Decantările se făceau în plimbări peripatetice, în discuţii, în lecturi comune, în epistole. Ce aude unicornul? Ce vede iniţiatul? Care sunt repetabilele sau noile întrebări? Ce se ascunde sub zariştea cosmică? Cum „o zbatere de aripi poate crea zece aripi noi” rămâne o taină încifrată sau descifrată la izvoarele istoriei mitice, a geografiei sacre, a gândirii magice. Aşa se pătrunde în spatele uşilor închise şi se produce îndumnezeirea spirituală, repunându-se totul sub un unghi inedit. Şi aidoma cântăreţilor orbi, răspunderea: „dă-le lor să povestească / basmele-marile / să cânte cânticile-dulcile”. Şi, imperceptibil, în crepuscul, dorul, „Dorul ce mă bântuie, un dor de nimic, de nimeni, dor pentru dor”. Cine crede dorului / are casa cucului / şi odihna vântului”.
Păzitoare a pragului se dovedeşte Roxana şi prin editura Rosmarin pe care a înfiinţat-o, împlinindu-şi misiune de a-i publica opera având în juru-i şi pe destoinicii Florin Mihăescu şi Dan Stanca.
Întâlnirile estivale de la Fălticeni aureolează o epocă neatinsă de crepuscul. Inimoasa prietenă revine în fiecare an în preajma solstiţiului de vară cu vechii şi noii prieteni ai iniţiatului şi magului moldav. Glasul doamnei Roxana, „precum bătaia unui fir de iarbă la poarta neştiutului din sufletele noastre”. Ianus şi Iana.
Şi la 40 de ani de la stingerea eruditului, interesul pentru opera magului rămâne constant. Dovadă volumul coordonat de Eleonora Bulboacă şi Florian Aliman, vegheat de doamna Roxana: În căutarea gestului pierdut (Mihaela Grădinariu), Vasile Lovinescu după patruzeci de ani.
Păzitoare a pragului este şi Tradiţia Primordială, simbolismul pietrei unghiulare şi lupul şi vidra, dar mai presus de toate, mariologia ce i-a îndumnezeit căutările spirituale.
Dar în primul rând. Păzitorul pragului este însuşi marele singuratic ce a fost catalizatorul vieţii spirituale în restrânsa „Academie”, nu de la Păltiniş, ci de la Fălticeni unde, la umbra gândului său renasc miturile, mitologia, hermeneutica, simbologia, şi avuţia folclorului. Minima Spiritualia pe traseele iniţiatice răstrăbătute în pădurea de simboluri.
„Aşa va curge Moldova între noi.” Moldova tainică este un laitmotiv şi o explicitare.
Iar colindul Lerui Ler. Lerului Doamne, un prilej de a ni-l reaminti la 40 de ani de la intrarea în eternitate:
„Lerui Ler, Lerului Doamne, / Nu ne-a nins, n-a viforât, / Ci doar vântul a bătut / Prin grădina Raiului / Peste vârful plaiului, / Flori de măr s-au scuturat / Peste noi s-au revărsat”. Şi peste Magnum Opus.
Pentru că ne despărţim fără să ne despărţim.
Flori de măr şi flori de sânziene de la Iana Sânziana: „Din cosiţă ruja-i cântă/ nouă împărăţii ascultă,/ Dumnezeu se minunează”.
Am străbătut traseul agarthian. Arcadia restituta. „Am băut din apa Halmului, „a celu deal” participând la o liturghie cosmică.
Noi toţi, care azi îi preţuim, reînflorirea!
„Păzitoarea pragului”, Roxana, este cu noi. Misiune împlinită!
MIOARA GAFENCU
Comentarii