Cântă la Stupca o vioară

Drumul curge vegheat de sus de berze care îşi împart atenţia între pui şi maşina noastră înaintând între livezi şi case care, chiar noi fiind, au un aer de vechime prin sentimentul pe care ţi-l dau, de ocrotitoare a familiei şi a valorilor umane moştenite de la înaintaşi. Venind de la Suceava împreună cu soţii Maria şi Ion Olar, preşedinta şi secretarul Fundaţiei Culturale „Leca Morariu” Suceava, înainte de Primăria comunei Ciprian Porumbescu, am luat-o la stânga, spre Stupca, aşa cum făcea şi Leca Morariu, povesteşte Maria Olar, pe drumul pe care mergea şi cărturarul, întemeietor, alături de părintele său, preotul Constantin Morariu, şi de sora lui Ciprian Porumbescu, Mărioara, al muzeului dedicat memoriei iubitului compozitor bucovinean.

Pentru că am tot vorbit de concursul pentru bustul lui Ciprian Porumbescu de la Suceava, bust câştigat atunci, în anul 1933, de Ion Cârdei, ne hotărâm să revedem toate lucrările de aici cu care sculptorii l-au omagiat pe muzician. Dar întâi poposim în faţa Centrului Cultural „Vlad Rădescu”, povestind de rolul jucat de foarte tânărul student la Teatru în succesul filmului pe care i l-a dedicat Gheorghe Vitanidis, eu, cu amintiri brusc reînviate de la gala filmului la Suceava, pe 30 mai 1983, la zece ani de la premieră, cu interviul luat lui Emanoil Petruţ, interpretul lui Iraclie Porumbescu, şi de la întâlnirea cu Gheorghe Vitanidis un an mai târziu, pe 22 mai 1984, oaspete al Sucevei împreună cu Ion Popescu Gopo. Ce mulţi ani sunt de atunci! Apoi, la şcoală, şcoala parcă s-a micşorat, dar postamentul bustului parcă s-a înălţat, Maria Olar, înşiră-te mărgărite, continuă povestea cu locul II ocupat la concurs de Gheorghe Bilan şi cu decizia turnării şi a lucrării sale şi a instalării aici. După care amândouă (eu dintr-o scrisoare a neuitatei urmaşe a Porumbeştilor care a fost Nina Cionca) vorbim de gloanţele care l-au rănit la vreme de război, le căutăm cu privirea în carnea sa de bronz. Şi cu un suspin interior deplâng vremea aceea şi încerc să mă bucur de a noastră, cu liniştea pe care o împrăştie asupra aşezării, nu departe de Ciprian Porumbescu şi de şcoală, un alt cuib de barză cu pui. Revăd mental paginile dedicate concursului din cartea cu numele lui Leca Morariu pe copertă, „Arboroasa slăvindu-l pe Ciprian Porumbescu”, ediţie întocmită de Liviu Papuc, Alis Niculică, Maria Olar (Akakia, Bucureşti, 2023), şi mă întreb oare cum va fi arătat macheta propusă de Ion Irimescu, etichetată atunci drept operă ultra-fantezistă. Poate voi avea un răspuns de la o altă carte, aceea pe care am auzit că o pregăteşte Ion Filipciuc, iubitor de enigme literare şi istorice şi neîntrecut dezlegător al acestora în studii, relatări captivante

La Muzeul „Ciprian Porumbescu”, de data aceasta rămânem doar în parc, în răcoarea binecuvântată a arborilor săi seculari. Îi privim clădirea boierească scăldată în soarele apropiindu-se de amiază de lângă statuia lui Ciprian Porumbescu, realizată de Dumitru Căileanu în anul 1985. Totul trebuie să fi părând mai puţin înalt de la înălţimea privirii lui Ciprian Porumbescu al său. Stupcan, sculptorul Dumitru Căileanu, fost student o vreme, la Iaşi, şi al lui Ion Irimescu, va fi trăit de mic cu imaginea tânărului muzician, cel mai înalt oriunde se afla. Îl privesc veşnicit astfel în bronz până la aburirea vederii la gândul că astăzi sunt exact două luni de la stingerea din viaţă artistului. Fie-i ţărâna uşoară, sculptorului Dumitru Căileanu, acest părinte contemporan cu noi al lui Cipran Porumbescu!

Dar Maria Olar şi cu mine, am mai cunoscut un stupcan ataşat de Ciprian Porumbescu, pe poetul Dumitru Oniga. Urcăm treptele care duc la Biserică pe la Troiţa amintirii lui Carol Miculi, păşim cumva parcă pe vârfuri, cu grija de a nu tulbura, prin spatele albelor cruci ale Porumbeştilor şi intrăm în cimitir. Maria Olar, care l-a însoţit pe ultimul drum, mă duce direct la cavoul familiei şi la mormântul său şi al soţiei sale, Georgeta Oniga. Parcă ne-ar ieşi în întâmpinare, să ne salute, un domn distins, cu pălărie deschisă la culoare, de vară, politicos. La întoarcere îl surprindem pe iniţiatorul Anului Naţional Ciprian Porumbescu şi promotorul cinstirii sale şi după 2023, pe Niculai Barbă, vicepreşedinte al Consiului Judeţean Suceava, aşezând cu un gest mai curând intim, personal, în faţa soclului crucii tânărului care i-a marcat puternic viaţa, un coş plin cu albe crizanteme şi un crin regal cu desăvârşire alb, sub aripi de mătase tricoloră. Margarete cu coroniţe de petale albe i-a adus şi preşedinta Fundaţiei „Leca Morariu”. Dar şi bujori din grădina casei lor, a familiei Olar, de la Mănăstirea Humorului, unde zilele acestea au mai plantat un rând de pomi. Mireasma bujorilor albi şi roz este una din miresmele copilăriei mele, mi-au plăcut şi cei roşii, din cale afară de frumoşi ca să mai aibă nevoie de atractivitatea unui parfum, dar parcă îi privesc pe toţi cu şi mai mult drag de când, prezenţi nu doar în grădinile noastre, ci şi în dicţionarul limbii poetice a lui Eminescu, au fost recunoscuţi emblematici pentru România.

Până la începerea slujbei de pomenire a lui Ciprian Porumbescu şi alor săi, după acel unanim Hristos a înviat! Adevărat a înviat! care face să vibreze şi ram, şi flori şi vârful teiului pierdut în cer, la difuzor se aud melodii ale sale, lumea îşi caută şi îşi găseşte locul de unde să vadă şi să audă mai bine. Aproape toţi, chiar şi Dumitru Nimiţean, primarul, poartă costum naţional. Costum care de care mai frumos, şi bătrân, şi întinerit de recondiţionări sau de reluarea modelelor de la mama şi de la bunica. Şi ceea ce nu am văzut de multă vreme, cu mărgele scânteind în lumina amiezii, cusute cu acul mic şi pricepere mare. Pe măsuţa aşezată în faţa crucii lui Ciprian, lumânări din ceara curată a albinelor, pomişorul vieţii sale tinere împodobit cu împletituri măiestre de coptură dulce, cu lămâi şi portocale, cu ouă roşii alături şi cu o nesfârşită colivă. Oare de când îl ştiu pe părintele Leonte Galeş oficiind parastasul Porumbeştilor? De când l-a făcut să fie aşteptat, trăit ca o mângâietoare, cuviincioasă sărbătoare? După socoteala mea au trecut peste 40 de ani. Şi brusc mi se strânge inima: din nou ne lipseşte Nina Cionca, nepoata de soră a lui Ciprian Porumbescu. Mersul soarelui pe cer decupează o clipă inscripţia de pe peretele Bisericii, „Preotul Iraclie Porumbescu a slujit în Parohia Stupca între anii 1863-1884”. Ceea ce nu scrie, dar ştie toată lumea, este că aici a crescut, a iubit şi a cântat Ciprian Porumbescu. Domnişorul Ciprian! Veşnica sa pomenire! Ciprian Porumbescu (1853-1883), Alexandru Porumbescu (1867-1877), Emilia Porumbescu (1826-1876), Eufrosina Porumbescu (1866), Alexandru Porumbescu (1862-1866), Iraclie Porumbescu (1823-1896), Ştefan Porumbescu (1856-1896), Maria Raţiu Porumbescu (1860-1932). Veşnica lor pomenire!

Părintele Leonte Galeş mulţumeşte Celui de Sus că ne-a învrednicit să ajungem în acestă minunată zi, când îl pomenim şi pe Sfântul Ioan de la Suceava, să aducem prinos de cinstire marelui nostru compozitor şi întregii sale familii. „Ce-ar fi fost Stupca, dacă n-ar fi cântat aici vioara lui Ciprian Porumbescu?” Nu precupeţeşte cuvânt de mulţumire şi credincioşilor şi mai ales credincioaselor, care i-au fost întotdeauna alături. Ani mulţi, colacii pomenirii au fost copţi în cuptoare lor. Şi dulci sunt şi acum frământaţi şi rumeniţi la „Mărţişorul” de la Cacica. De acolo au venit azi şi păscuţele, însă plăcintele aromate sunt de la primar. Iar arătoasa colivă este de la soţii Lucia şi Ilie Botuşan. Primarul îi numeşte pe cei care i-au comunicat părerea de rău de a nu putea, probleme de distanţă, de sănătate, să fie altfel la comemorarea de la Stupca decât cu gândul: Urmaşa Porumbeştilor – universitara Stanca Scholz-Cionca şi actorul Vlad Rădescu, cetăţean de onoare al comunei. „Să dea Dumnezeu să fie aşa şi de-acum înainte, an de an!” îşi încheie cuvântul Ion Mareş, director adjunct al Muzeului Naţional al Bucovinei. Din rândul notabilităţilor, celălalt oaspete, cunoscut pentru glasul său frumos, Vasile-Sorin Filip, manager al Centrului Cultural „Bucovina”, prezent de la un capăt la altul al ceremoniei, nu spune nimic, îşi dăruieşte timpul cuvântării copiilor nerăbdători să-şi prezinte programul artistic pregătit sub îndrumarea profesoarelor Nasture Iuliana şi Popovici Elena, de la şcoala cu Mioara Lavric directoare. „Tatăl Nostru” întâi şi apoi „Tricolorul” cântă vocile lor argintate de vârstă şi emoţie: ca şi cum însuşi Ciprian Porumbescu i-ar asculta. Şi după aceea, ca şi cum chiar Dumitru Oniga i-ar auzi: De-mult, cânta la Stupca o vioară,/ Ecoul ei mai picură din soare,/ O melodie dulce-amintitoare/ Ce-n fiecare suflet se strecoară.// În jur presimţi o tainică vibrare,/ Cu sunete celeste se măsoa-ră,/ Asculţi şi vraja ei te înfioară,/ Se-nalţă armonii nemuritoare.// Şi totul e-o sublimă evocare/ Dintr-un tumult de lupte şi prigoa-ne,/ Un vis de unitate, nea-târnare.// Noi, ne-nchinăm aceloraşi icoane,/ Şi-acelaşi gând ne sfâşie, ne doare./ Eşti printre noi, bădiţă Cipriane.”

Ultima imagine a părintelui Leonte Galeş la această nouă întâlnire de la începutul verii este una de sărbătoare de iarnă, împărţind copiilor care au cântat, au recitat, au ascultat, au aplaudat bunătăţile din pomişorul vieţii, dulciurile din coşul său încăpător.

Ca o grădină a raiului ne apare în splendoarea zilei parcul Casei Memoriale „Ciprian Porumbescu” cu mulţimea rugurilor de trandafiri în floare, cu numeroşii săi pomi, între care un cireş înalt cu fructele strălucind precum globurile într-un brad de Crăciun, cu chioşcul său de lemn, cu monumentul cumva frapant, din 1956, al basarabeanului Naum Corcescu, în care, mai presus de noi, cu ochii închişi şi capul uşor dat pe spate, Ciprian Porumbescu pare a distinge în zările timpului care a fost şi care vine o muzică celestă. Ce ciudată scriere a întâmplărilor! Maestrul Ion Irimescu, respins în tinereţe ca sculptor al bustului lui Ciprian Porumbescu, la maturitate le va fi profesor de sculptură, o vreme, lui Dumitru Căileanu, şi întreaga studenţie lui Naum Corcescu. De lângă soclul său, Casa Memorială se vede aşa cum au văzut-o şi elevii din Capitală pe care îi conducea la plecare supraveghetoarea Ileana Ciurlă: căsuţă din poveşti! Inspirat amenajată în ceea ce a fost cândva cancelaria parohului şi bucătăria familiei ca o locuinţă de oameni modeşti şi vrednici de la ţară, este cu totul a lui Ciprian, nu prin fotografiile care îi povestesc viaţa, ci prin existenţa somptuosului pian în încăperea prin fereastra căreia se vede monumentul compozitorului. În ie, o ie de aproape 200 de ani moştenită de la mama, mamă care abia acum, la 92 de ani, nu mai ţese şi coase cum a făcut-o de mică, Ileana Ciurlă afirmă cu tărie: Este pianul Mărioarei Porumbescu! Şi mărgelele din ie îi scânteiază în lumina intrând pe fereastră. Maria Olar se îndoieşte, crede că ar fi mai curând pianul donat de Octavia Lupu-Morariu Muzeului Judeţean Suceava, când a plecat din Râmnicu Vâlcea şi s-a întors în Bucovinuţa atât de dragă lui Leca meu. Dar pomenind-o, Maria Olar pleacă de lângă pian ca să se întoarcă la cel al Berthei şi la Berha, pe care, Doamna Profesoară şi cărturarul au vizitat-o la Rădăuţi. Ezitantă, povesteşte Doamna Profesoară, în răspunsul despre iubirea purtată lui Ciprian Porumbescu în prezenţa fiicei suferinde, Bertha, devine sfâşietor de sinceră când rămân doar amândouă şi de pe clapele pianului său izbucneşte, întregindu-i mărturisirea făcută printre hohote de plans, „O roză veştejită”.

Şi pentru că asocierile sunt imprevizibile, mai întârzii în umbra căsuţei, când încercând să-i văd semnătura copiladrului Ciprian scrijelită în bârna tavanului, când închipuindu-mi aici bustul alb al lui Ciprian Porumbescu sculptat de Constantin Antonovici, bust adus nu de mult din America la Muzeul Naţional al Bucovinei, împrăştiind în jur o lumină orbitoare, ascuţită, sfâşiind aproape sonor pragul veacului, veacurilor spre fanta atât de subţire, cât lama unui pumnal, în timpul în care a trăit, a compus, a cântat veşnic tânărul domnişor Ciprian. Da, aici, la Stupca, aşa cum este rostit, cuvântul domnişor are ceva din maiestatea şi puritatea crinului aşezat cu vreo două ceasuri în urmă la soclul crucii sale.

Ileana Ciurlă ne conduce la plecare. Maria Olar suspină: toate sunt atât de frumoase, dar devin şi mai frumoase în lumina melodiei tulburătoare care ne însoţeşte. Este în interpretarea lui Ştefan Ruha? Nu, a lui Ion Voicu. „Balada” lui Ciprian Porumbescu.

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

SUMARUL EDIȚIEI