Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena

> Cuvântul Înaltpreasfinţitului Părinte Calinic

 Gaius Flavius Valerius Aurelius Constantinus (27 februarie 272/280 – 22 mai 337), cunoscut sub numele Constantin I sau Constantin cel Mare, a fost împărat roman între anii 306 şi 337.

S-a născut la Naissus (astăzi, oraşul Niš din Serbia), ca fiu al Elenei şi al generalului Constantius Chlor, viitorul împărat Constanţiu I.

Din pruncie, potrivit cutumelor romano-bizantine, a ocupat diferite dregătorii: tribun (272-284), guvernator (284-285), prefect (288-293); caesar (293-305), confirmat şi de Galeriu; după moartea tatălui său, Constanţiu I (25 iulie 306), a fost proclamat împărat al ţinuturilor Galia, Spania şi Britania, avându-i coregenţi la domnie pe Maximian şi pe fiul acestuia, Maxenţiu. În înţelegere cu cumnatul său Liciniu, noul august al Occidentului, Constantin ocupă Spania (310), după care se îndreaptă spre Italia, pentru a-l înlătura de pe tron pe Maxenţiu, care a fost declarat uzurpator la Consfătuirea de la Carnuntum (11 noiembrie 308).

După o luptă începută la Turin şi Verona, care şi-a găsit deznodământul la Pons Milvius (Podul Vulturului) lângă Roma, Maxenţiu şi-a găsit sfârşitul (312). Victoria lui Constantin a fost pusă sub semnul Crucii, imprimat pe steagurile de luptă însoţit de inscripţia: In hoc signo vinces (Sub acest semn vei învinge), aşa cum i se revelase – în viziune – scrisă pe răbojul cerului.

Victoria împotriva lui Maxenţiu a decis definitiv eliberarea Creştinismului de persecuţia romană. La scurt timp după cucerirea Romei, Constantin le-a trimis episcopului de Cartagina şi proconsulului Africii nişte scrisori, din care reieşea că el susţinea Creştinismul, subvenţiona Biserica din fonduri publice, scutea clerul de obligaţii publice şi se considera slujitorul lui Dumnezeu. De altfel, ca mulţumire adusă lui Dumnezeu, prin Iisus Hristos, Constantin a promulgat, la Mediolan (Milano), un edict (313), prin care Creştinismul era declarat religio licita – religie licită. Cu toate acestea, el nu a renunţat la titlul de mare preot – Pontifex Maximus – din dorinţa de a nu-şi atrage duşmănia păgânilor. Acest fapt – privit din punct de vedere diplomatic – l-a şi împiedicat să se boteze mai înainte de a fi doborât de o boală, care i-a şi adus sfârşitul.

Textul edictului este redat de Lactanţiu în latină şi de Eusebiu în greacă. De fapt, Edictul de la Mediolan nu este mai mult decât o scrisoare adresată de Liciniu guvernatorilor provinciilor controlate de el, prin care le cerea să înceteze persecuţiile asupra creştinilor, iar proprietăţile confiscate să le fie restituite. După cum reiese din conţinutul scrisorii, Edictul nu consfinţea în niciun fel Creştinismul ca fiind o religie de stat şi nici nu-l angaja personal pe Liciniu în credinţa creştină; se spune simplu că este o religie licită, adică permisă. Totuşi nu se poate spune că, imediat după edict, clericii nu au fost scutiţi de obligaţiile costisitoare; Biserica – spre deosebire de templele păgâne – era scutită de dări, înapoindu-i-se, în acelaşi timp, tot ce i se confiscase. În plus, episcopilor li s-au acordat, ca ajutor, sume importante din tezaurul Statului, pentru ridicarea de biserici şi întreţinerea clerului, iar Bisericilor le-a fost acordat dreptul de eliberare a sclavilor. De asemenea, episcopii au primit dreptul de a-i judeca pe cei ce nu voiau să fie judecaţi după legile statului.

Prin hotărârile şi urmările lui, Edictul de la Mediolan a fost de o importanţă capitală. Însă, din nefericire, Liciniu (308-324), iniţiatorul edictului, la început pe deplin asociat la politica religioasă a împăratului Constantin, s-a depărtat de acesta, devenind din anul 316 reprezentantul declarat al păgânismului în Orient. Această atitudine a făcut ca relaţiile dintre ei să devină tensionate. Conflictul a degenerat în acelaşi an, 316, la Cibalae (Pannonia), într-o confruntare, culminând cu victoria lui Constantin. Pe 1 martie 317, la Sardica (Sofia), Constantin a anunţat numirea a trei caesari: Crispus, fiul său din căsătoria cu Minervina, în vârstă de 12 ani; Constantin, de 6 luni, un alt fiu, născut din căsătoria cu Fausta; Licinianus, fiul lui Liciniu, care avea 1 an şi 8 luni. După 320, Liciniu – sprijinit de cercurile păgâne din Orient – îşi continuă politica anticreştină, ceea ce face ca prăpastia dintre el şi Constantin să se adâncească.

Constantin a luat hotărârea de a restaura Bizanţul şi de a face din el capitala imperiului. De altfel, încă din timpul lui Diocleţian (284-305), Roma nu mai era capitala unică a Imperiului Roman, deoarece acesta o mutase la Nicomidia, în Asia Mică. Roma rămăsese un oraş păgân, în care templele, monumentele, senatul roman, aristocraţia aminteau şi păstrau vechea religie păgână. Aşa se face că, în noiembrie 324, Constantin a stabilit în mod oficial hotarele noului său oraş, Constantinopol, care va deveni un centru al Creştinismului, cu o reşedinţă patriarhală, comparabil ca dimensiuni cu Roma, Alexandria sau Ierusalimul.

Noua Roma a moştenit instituţiile politice ale vechii Rome, dar şi tradiţiile culturale ale Răsăritului grec. Existând reşedinţă patriarhală în această nouă Roma, Constantin a început construirea a două mari biserici: Hagia Sophia (SfântaÎnţelepciune) şi Hagia Irina (Sfânta Pace). La 11 mai 330 a avut loc inaugurarea oficială a Constantinopolului ca nouă capitală a Imperiului Roman. Prin această mutare s-au pus temeliile Imperiului Roman de Răsărit, care a durat până la 29 mai 1453, când Constantinopolul a fost cucerit de otomani, sub conducerea lui Mahomed al II-lea (1451-1481). De remarcat este faptul că împăratul Constantin a continuat să sprijine Biserica până la sfârşitul vieţii sale. Atât împăratul, cât şi membrii familiei sale – mama sa Elena, soţia sa Fausta, sora sa Anastasia, fiica sa Constanţia – au dăruit episcopilor ajutoare pentru a repara bisericile sau pentru a construi altele noi.

Astfel, la Ierusalim, Antiohia, Tyr, Nicomidia, Roma şi Constantinopol s-au ridicat numeroase biserici monumentale.

La Constantinopol, împăratul Constantin cel Mare a ridicat Catedrala „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel”, care a devenit necropola împăraţilor bizantini. În cadrul unor festivităţi, s-a sfinţit, la 14 septembrie 335, Catedrala Sfântului Mormânt Anastasis – Învierea, ridicată tot prin râvna şi cheltuiala împăratului Constantin.

Cultul creştin, ca şi pelerinajul la Locurile Sfinte au luat amploare. Mama împăratului Constantin, Sfânta Elena, a descoperit, la Ierusalim, lemnul Sfintei Cruci. Până şi Lateranul – fostul palat imperial de la Roma – l-a cedat Bisericii.

Fără îndoială, împărăteasa Elena a avut o înrâurire deosebită asupra fiului său, fiind împodobită cu multe virtuţi. Eusebiu de Cezareea ne-a lăsat un portret moral cuprinzător: „Merita cu adevărat să vezi cum umbla femeia aceasta extraordinară, înveşmântată simplu şi modest, în mijlocul poporului înghesuit în jurul ei, vădindu-şi evlavia faţă de Dumnezeu prin tot soiul de fapte bineplăcute Lui.” (Viaţa lui Constantin cel Mare, III, 45).

Timp de peste şase sute de ani (între secolele IX-XV), papii (episcopii Romei) s-au folosit de un document numit Donatio Constantini (Dania împăratului Constantin cel Mare) pentru a-şi justifica primatul în Biserică şi rolul de conducători în lumea creştină. În document se spunea că, drept recunoştinţă pentru faptul că papa Silvestru l-ar fi vindecat de lepră, Constantin cel Mare ar fi acordat printr-un document scris, în anul 315, dreptul de domnie papei Silvestru şi viitorilor papi asupra Romei, Italiei şi a provinciilor romane din estul bazinului mediteraneean. Dania ar fi recunoscut totodată şi primatul spiritual al Sfântului Scaun asupra tuturor Bisericilor lumii.

Donatio Constantini, cuprinzând cca 3.000 cuvinte, a fost menţionat însă pentru prima dată în secolul al IX-lea, constituind o armă redutabilă în cadrul aprinselor dispute pentru întâietate dintre Occidentul latin (Roma) şi Răsăritul ortodox (Constantinopol). Controversa a culminat cu schisma din anul 1054, după care cele două mari Biserici – Romano-Catolică şi Ortodoxă – s-au despărţit. Mulţi papi s-au bazat pe acel act, a cărui autenticitate nu a fost pusă la îndoială timp de peste şase sute de ani. Is-toricul Nikolaus von Kues (1401-1464) a observat, pentru prima dată, că actul Donatio Constantini nu a fost amintit niciodată, deşi s-ar fi cuvenit, în lucrările istorice ale episcopului Eusebie, contemporanul şi biograful împăratului Constantin cel Mare. Cercetările ulterioare au confirmat că Donatio Constantini a fost un fals istoric, întocmit probabil în jurul anului 760 spre a susţine primatul papal (cf. lui Radu Cerghizan).

În concluzie, Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena rămân, dincolo de prejudecăţile celor care le-au decelat istoria, sfinţii prin excelenţă, cinstiţi întocmai cu Apostolii, ai Sfintei noastre Biserici, întemeiate de Mântuitorul nostru Iisus Hristos şi autorizate de sceptrul împăratului Constantin prin In hoc signo vinces.

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

SUMARUL EDIȚIEI