Puterea instituţiei cetăţeanului

…Una ar fi că în a doua parte a anului trecut se observase că România înregistra cea mai mare evaziune fiscală din UE; la o aproximare de specialitate, cât vreo 10% din PIB. Alta e că, recent, Fiscul s-a pus (declarativ, cel puţin) pe capul coafezelor, frizerilor şi bărbierilor (dar şi al profesioniştilor în pus unghii, epilat etc. – o adevărată industrie a igienei şi frumuseții), în sensul ca (aşa cum, de fapt, se vorbeşte – nu doar în cazul lor – de aproape două cincinale) să-i provoace să-şi declare spre fiscalizare veniturile reale (că altfel, pare-se, la minim, contribuţia anuală a celor care prestează la vedere – ori cel puţin a celor cu mare clientelă – ar fi chiar sub câştigul angro de-o zi-lumină de muncă). Mai departe, o idee ar fi că cetăţeanului (mai ales ăluia supărat de-i contribuabil) i se reaminteşte că are puterea (statului) în cap şi în mână: să-şi strice prietenia cu instanţa prestatoare, iar dacă nu primeşte bon, să rămână c-ar fi fost coafată / tuns gratis. Iar dacă nu, aceasta-i întrebarea (dedusă literar dintr-o piesă clasică devenită tragedie tocmai fiindcă acel Hamlet nu s-a arătat decis): a fi tuns ori a nu fi? Teoretic extrapolabilă şi în alte zone ale serviciilor: vrei să-ţi dau cu var sau nu?; vrei să-ţi repar priza ori ba?; vrei să-ţi schimb ţeava spartă sau doreşti inundaţie?!…

Încă mai nou, puterea cetăţeanului a fost reamintită în plaja largă a sistemului de învăţământ, în ideea ca părinţii să ia atitudine şi să-i pârască (să-i „raporteze”, cf. ministrului de resort) pe profesorii chiulangii. A fi sau a nu fi raportaţi, cetăţeanule H.? Ori cetăţeanule K.?…