Din perspectiva creştină, moartea nu este un sfârşit, ci doar o trecere spre un nou început, autentic şi veşnic. De aceea, nu moartea în sine contează pentru un creştin, ci starea interioară a omului pus în faţa acestei dramatice treceri, stare care se propagă şi se amplifică în veşnicie.
Biserica Ortodoxa învaţă că moartea este „despărţirea sufletului de trup”; odată această despărţire săvârşită, trupul este dat pământului şi putrezeşte. Aşadar, ultima menire a omului pe pământ este moartea, despre care Sfânta Scriptură mărturiseşte astfel: „Şi se va întoarce ţărâna în pământ, de unde s-a luat, şi duhul se va întoarce la Dumnezeu, la Cel ce l-a dat pe el” (Eccl.12, 7).
Moartea îl răpeşte pe om când a ajuns la termenul predestinat de judecata lui Dumnezeu pentru îndeplinirea rostului ce-i este impus. Acest termen acordat omului conţine – prin prevederea dumnezeiasca – tot ce este folositor omului; deci moartea este de folos omului. Sfântul Antonie cel Mare, vrând să pătrundă adâncurile scopurilor providenţei, adresa într-o zi lui Dumnezeu următoarea rugăciune: „Doamne, pentru ce unii mor de tineri, pe când alţii ajung la cea mai adâncă bătrâneţe?”. Şi Dumnezeu i-a răspuns: „Antonie, vezi numai de tine! Aceasta este judecata lui Dumnezeu, ce nu ţi se cade ţie a cunoaşte”. Dumnezeu a hărăzit sufletul să treacă prin trei stări diferite, care constituie viaţa sa veşnică: viaţa în pântecele mamei, viaţa pe pământ şi viaţa de dincolo de mormânt.
Care sunt termenele sau perioadele ori soroacele de pomenire a morţilor?
Biserica a rânduit ca noi, cei vii, să-i pomenim pe cei morţi în anumite zile, socotite din clipa morţii, zile a căror însemnătate este următoarea:
- La trei zile (ziua îngropării), jertfa este adusă în numele lui Dumnezeu Unul in Fiinţă dar Întreit În Persoane: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh.
- La nouă zile, la fel în numele Sfintei Treimi, adică de trei ori câte trei, ca cel mort să fie ajutat de cele nouă cete de îngeri şi în amintirea ceasului 9 când Domnul a murit pe cruce.
- La patruzeci de zile sau şase săptămâni (la soroc, soroc înseamnă patruzeci), în amintirea Înălţării la Cer a Domnului nostru Iisus Hristos.
- La trei luni, şase luni şi un an, apoi din an în an până la şapte ani.
Celor morţi le foloseşte foarte mult pomenirea la patruzeci de Sfinte Liturghii, nu doar la 40 de zile, sau la simple parastase.
Ce sunt sărindarele?
Sărindar înseamnă pomenirea unui adormit în Domnul la patruzeci de Sfinte Liturghii. Sunt de două feluri: de obşte, când se pomenesc 40 de Liturghii una după alta (ca la Mănăstiri); particulare, când se pomenesc 40 de Liturghii sporadic, cum se fac la bisericile din parohii. Paresimi este numele care de obicei este dat perioadei de 40 de zile cât cuprinde Postul Paştelui. Pentru că în fiecare sâmbătă se fac pomeniri pentru cei adormiţi în Domnul, paresimi este numele dat pomenirilor morţilor făcute în această perioadă. Pentru cei care vor să ţină paresimile, pomenirile se fac în fiecare sâmbătă.
Ce este necesar si ce anume trebuie la o slujba de pomenire a morţilor?
La o pomenire avem nevoie de coliva care închipuie pe cel adormit, lumânarea care închipuie credinţa celui mort (de aceea se aprind lumânări în clipa morţii unui credincios), vin roşu, care închipuie viaţa, colacul mare, rotund, simbolizează credinţa noastră în viaţa de veci, deoarece cercul nu are început şi nici sfârşit, iar prescura în trei colţuri arată credinţa noastră în Sfânta Treime, iar prescura în patru colţuri închipuie credinţa noastră în Biserica cea Una dar care este Universală, extinsă în cele patru puncte cardinale.
Ce anume ajută cel mai mult la pomenirea morţilor?
Foarte folositor este ca cel adormit să fie pomenit la Proscomidie în Sfânta Liturghie. Pentru aceasta trebuie aduse la Biserica prescura, o sticluţă de vin, ulei, pomelnicul şi lumânarea aprinsă. Pomelnicul poate fi dat dinainte pentru patruzeci de zile. Slobozirea paresimilor se numeşte ultima pomenire a Paresimilor, care are lor în sâmbăta din Săptămâna Luminata.
Pomenile sau praznicele morţilor sunt mesele care se fac în cinstea şi pomenirea morţilor. Ele sunt rămăşiţe ale vechilor agape sau mese frăţeşti, cu care era împreunată în vechime slujba înmormântării.
Despre ele pomenesc vechile rânduieli bisericeşti, ca Aşezămintele Sfinţilor Apostoli (Cartea VIII, cap. 44), şi alte scrieri vechi creştine: «Noi îi poftim pe săraci şi nevoiaşi la ospăţ, pentru ca astfel serbarea noastră să devină pomenire pentru odihna sufletului celui adormit, iar pentru noi, mireasma bine plăcută lui Dumnezeu» .
Tot pomană se numeşte şi orice faptă de milostenie făcută pentru pomenirea şi folosul morţilor, ca de pildă hainele sau lucrurile care se dau săracilor şi care sunt binecuvântate de preot printr-o molitvă deosebită.
Cinstirea celor răposaţi se arată nu numai prin rugăciunile sau slujbele şi milosteniile ce le facem pentru ei, ci şi prin purtarea de grijă a mormintelor lor. Se cade să ne aducem aminte de mormintele răposaţilor noştri, veghind întâi de toate ca de la căpătâiul lor să nu lipsească niciodată Sfânta Cruce. Să le îngrijim şi să le împodobim, îngrădindu-le, semănând pe ele sau împrejurul lor iarbă şi flori. Să le cercetăm cât mai des, iar în zilele de sărbătoare, să aprindem la morminte candele şi lumânări sau vase cu tămâie, în cinstea răposaţilor, aşa cum ne îndeamnă Sf. Părinţi şi Învăţători ai Bisericii, ca Sf. Atanasie cel Mare; şi Simion al Tesalonicului.
Numai aşa vom avea dreptul să pretindem urmaşilor noştri ca şi ei să facă la fel cu mormintele noastre, după ce ne vom fi mutat de pe pământ.
Toate aceste zile de pomenire, individuală sau colectivă, sunt momente de vie şi profundă comuniune cu cei răposaţi. Ele trebuie respectate şi cultivate, căci prin aceasta întreţinem viu cultul celor adormiţi şi legătura cu pământul sfânt al ţării care acoperă osemintele lor.
Pr. IONUŢ DOBRIOIU
Comentarii