Conţinutul Rezoluţiei Biroului Informativ a fost cert cunoscut, în anumite înalte cercuri comuniste, înainte ca textul în forma lui definitivă să fie publicat. Organul de presă al Kominformului, dar şi Scânteia – şi nu numai – publică analize şi comentarii propagandistice în care se trimite în chip evident la chestiuni şi aprecieri care urmau să apară în Rezoluţie – iar lucrul nu e de explicat altfel decât prin punerea în circulaţie, dinspre Moscova, a unor judecăţi în materie anterioare oricăror constatări, dezbateri şi acorduri ale organismului internaţional comunist, de bună seamă că pentru a se impune astfel, hegemonic, un curent de opinie determinant în luarea deciziei unanime şi, deci, destul de în afara scopului declarat al înfiinţării Biroului Informativ.
În acelaşi număr 15 al publicaţiei Pentru pace…, ultimul scos la Belgrad, spre exemplu, încă un articol reprodus de Scânteia are titlul Să păstrăm puritatea principiilor organizatorice ale partidului marxist şi, între altele (şi pe lângă informaţia că, la această dată, Partidul Muncitoresc Român ar avea 800.000 de membri), spune: Lăudăroşia, vanitatea, îngâmfarea sunt străine comunistului. Să ne amintim cu câtă căldură evocă tovarăşul Stalin în faţa noastră imaginea lui Lenin, simplicitatea şi modestia lui, dorinţa lui de a trece neobservat sau cel puţin de a nu fi prea remarcat, de a nu scoate în evidenţă înalta lui situaţie. Tovarăşul Stalin a vorbit altădată cu o ironie usturătoare de cei care au fost ridicaţi prin publicitatea ziarelor la rangul de şefi şi care nu au nimic comun cu adevăraţii conducători ai Partidului. Activitatea lui Lenin şi Stalin dă fiecărui membru al Partidului, fiecărui muncitor un înalt exemplu de simplicitate şi de modestie. Într-adevăr! Iar acestea se publică în curtea lui Tito.
Însăşi plenara amintită a C.C. al P.R.M. cu problematica şi concluziile ei evocă, privite retrospectiv, viitoarea Rezoluţie a Biroului Informativ. Silviu Brucan, recomandând studierea cu seriozitate a rezoluţiei acestei plenare (Scânteia, nr. 1152), parcă şi ca să atragă cui trebuie atenţia asupra realizărilor partidului, nu-şi poate feri cititorul – dacă nu cumva aşa îşi şi propune – de impresia prezentării comparative a lucrurilor, iar termenul celălalt al comparaţiei, nenumit, nu poate fi decât situaţia iugoslavă. Intr-o ţară – spune el în volute ditirambice – în care fostele clase conducătoare au imprimat vieţii politice un nivel deosebit de scăzut, deprinderi şi moravuri degradante, ridicând la rang de principiu şarlatania politică – publicarea de către C.C. al Partidului nostru a unui asemenea document, în care liniile călăuzitoare ale politicii Partidului sunt expuse fără ascunzişuri şi fără înconjur, cu toată seriozitatea şi cu tot spiritul de răspundere ce-l caracterizează, are, fără îndoială, o mare însemnătate educativă naţională. Documentul arată cum Comitetul Central al P. M. R. analizează cu îndrăzneală lipsurile muncii noastre, îndeosebi acelea din domeniul muncii la sate (rămânerea în urmă în ce priveşte organizarea proletariatului agricol, etc.), în domeniul ridicării nivelului politic şi ideologic al membrilor de partid, în problema vigilenţei faţă de elementele şi influenţele străine pătrunse în Partid, ca şi unele abateri locale în aplicarea principiilor de organizare internă a Partidului, combătându-le cu putere şi fixând sarcini precise şi clare pentru îndepărtarea lor, pentru îmbunătăţirea muncii de Partid. Aşa s-ar face că partidul, puternic şi săpân pe situaţie, demască fără cruţare unele devieri politice şi teoretice, datorate oportunismului şi renunţării la lupta de clasă, oprindu-se asupra poziţiei lui Pătrăşcanu, devenit purtător al ideologiei şi intereselor burgheziei în rândurile Partidului nostru. Lucreţiu Pătrăşcanu este corpul străin pe care organismul sănătos şi serios al partidului îl identifică şi îl înlătură intransigent – desigur, spre binele partidului, după cum şi spre binele, s-ar putea, cel puţin pentru moment, mai ales al conducătorilor partidului, căci Moscova atotputernică şi necruţătoare pare acum furioasă şi intrată într-o stare de vigilenţă primejdioasă pentru supuşii ei.
Imediat după ce se fac publice documentele consfătuirii de la Bucureşti apar comentariile la vedere pe tema lor. De fapt, prelucrări pentru cunoaştere şi însuşire adecvată, de folos tuturor şi în toate zilele săptămânii – mai întâi în Scânteia şi având înalţi activişti ca autori şi ulterior în eşaloanele inferioare. Interesant e aici faptul că, deşi îşi are, în relaţie cu situaţia, propria închinăciune publică, îndemn şi călăuză pentru ai săi, şeful comuniştilor români, Gheorghe Gheorghiu-Dej, nu este propriu-zis primul pe piaţă cu marfa lui. Poate fi vorba de o încurcătură, după cum şi de altceva, dar poziţia lui – adevărat că publicată mai întâi în Pentru pace…, în numărul 16, primul editat la Bucureşti, cu data de apariţie anunţată ca fiind 1 iulie – intră în paginile Scânteii după cea a lui Leonte Răutu (nr. 1158, vineri, 2 iulie; e de precizat că ziarul nu apare pe 1 iulie, iar în numărul lui anterior, 1157, miercuri, 30 iunie, se publică Rezoluţia Kominformului; un articol, apoi, al lui Traian Şelmaru despre spiritul critic şi autocritic în organizaţiile de Partid şi în masse, cu trimiteri la Rezoluţia de pe prima pagină, e relevant în chestiune mai ales prin altceva, anume că I.V. Stalin atrage atenţia cu deosebire asupra faptului că nu totdeauna membrii de Partid ştiu să formuleze limpede şi just critici în fond juste).
Inaugurând seria din vârful structurii ideologice şi propagandistice de partid, Leonte Răutu apreciză mai întâi curajul şi sinceritatea Rezoluţiei, ca şi cum acestea ar fi pus probleme la Moscova. Însă lucrurile se lămuresc imediat – e vorba de un curaj şi o sinceritate, fireşte, de care sunt capabile numai partidele revoluţionare, marxiste-leniniste, conştiente de forţa lor. Peste această apreciere, care e şi un gest de plecăciune conformistă, articolul traduce în limbajul necesarului propagandistic din România, cu o rigoare în sine de apreciat, problemele avute în vedere de textul documentului. E la mijloc un fel de fabulă de gazetă de perete (pentru cine mai ştie ceva despre iscusita de odinioară unealtă educativă) cu morala noi nu facem ca ei – mai mult doar o fabulă cu cât, de la sine şi pentru toată lumea de înţeles, aceasta este linia, adică idealul, modelul, aspiraţia, însă precum toţi ştim, teoria e una şi practica e alta, iar viaţa reală e plină de specific şi de situaţii particulare şi acestea cer rezolvări în consecinţă, încât, până la urmă, rezovările rămân importante şi, desigur, linia.
Conducerea iugoslavă era pe linie dacă nu ajungea, orbită de îngâmfare, la concluzia absurdă cum că „victoria finală“ a fost repurtată cu forţele proprii ale partizanilor iugoslavi, dând uitării faptul istoric, recunoscut şi de duşmani, că factorul hotărâtor al victoriei finale a fost Armata Sovietică. Tot în afara liniei este o a doua concluzie, la fel de falsă şi absurdă, şi anume că Iugoslavia ar putea construi socialismul singură, fără sprijinul forţelor democratice internaţionale, fără ajutorul şi sprijinul celorlalte ţări ale democraţiei populare şi mai ales fără sprijinul şi aportul Uniunii Sovietice. De aici seria consecinţelor imputate prin Rezoluţie conducătorilor comunişti iugoslavi – şi rămânem în neputinţă de a ne convinge dacă autorul pune la lucru o inteligenţă subtil ironică şi cinică ori e pe punctul de a gafa grav şi se salvează prin sobrietate cu care parafrazează, căci deşi aşa, totuşi: Fără îndoială, dacă în P.C.I. ar fi existat o viaţă normală de partid, dacă în acest partid ar fi existat democraţie internă, dacă în organele şi organizaţiile sale s-ar fi putut practica fără teamă critica şi autocritica, dacă popularizarea partidului n-ar fi fost înlocuită printr-un fel de cult al lui Tito, dacă nu s-ar fi lăsat în părăsire studiul teoriei marxiste-leniniste, dacă nu s-ar fi neglijat în mod voit istorica experienţă a Partidului Bolşevic – atunci lucrurile nu ar fi putut să ajungă unde au ajuns. Exemplul P.C.I. arată cât de aspru se răzbună părăsirea acelor metode de muncă care trebuie să-i fie proprii oricărui partid marxist-leninist.
Şi rămânem şi cu întrebarea dacă epoca n-a recunoscut în aşa portret pe Stalin însuşi înainte de a-l recunoaşte pe Tito. Poate că e chiar o precauţie în sublinierea lui Leonte Răutu – pentru unii tovarăşi mai puţin căliţi în focul luptei de clasă – că duşmanul a profitat întotdeauna de greşelile ascunse, nemărturisite şi că această dezvăluire deschisă a greşelilor, lipsurilor şi trădărilor a folosit mişcării comuniste. Oricum, populat de locuri comune, de lucruri de-a gata şi chiar de naivităţi, textul înaltului activist român se lasă deschis şi unor lecturi incitante şi dacă n-a fost la timpul lui o rostire riscantă – deliberată şi asumată sau nu –, faptul se poate explica şi prin funcţionarea cu autoritate a spiritului vremii sau prin curaj cu voie de la… miliţie. Că problemele complexe ale luptei de clasă nu pot fi rezolvate fără o acţiune de pregătire temeinică (…) a condiţiilor materiale şi politice necesare sau că, de asemeni, se impun respectarea democraţiei interne de partid şi aplicarea metodelor colective în munca organelor de conducere (…) şi combaterea tendinţei de a înlocui evidenţierea muncii partidului prin evidenţierea de persoane ar fi trebuit să treacă repede, chiar îmbăiate în dulcegării probolşevice, drept critici la adresa Uniunii Sovietice şi a lui Stalin. Rezoluţia întreagă a Kominformului putea trece drept aşa ceva.
AUREL BUZINCU
Comentarii