„În vremea aceea, fiind întrebat Iisus de farisei când va veni Împărăţia lui Dumnezeu, El le-a răspuns şi a zis: Împărăţia lui Dumnezeu nu va veni în chip văzut. Şi nici nu vor zice: Iat-o aici sau acolo. Căci, iată, Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru Căci, iată, Împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru. Zis-a către ucenici: Veni-vor zile când veţi dori să vedeţi una din zilele Fiului Omului, şi nu veţi vedea. Şi vor zice vouă: Iată, este acolo; iată, este aici; nu vă duceţi şi nu vă luaţi după ei. Căci după cum fulgerul, fulgerând dintr-o parte de sub cer, luminează până la cealaltă parte de sub cer, aşa va fi şi Fiul Omului în ziua Sa. Dar mai întâi El trebuie să sufere multe şi să fie lepădat de neamul acesta”.
Într-un celebru pasaj din Epistola către Corinteni, Sfântul Apostol Pavel insistă asupra unui aspect capital: fiecare membru al comunităţii trebuie să se comporte ca un mădular viu, lucrător spre fapte bune, datorită faptului că Jertfa răscumpărătoare a Domnului Hristos a însemnat, nici mai mult, nici mai puţin decât „preţul plătit de Iisus” (I Corinteni 6, 20; 7, 23).
În spatele acestui deziderat stă bine ancorată din punct de vedere al teologiei neotestamentare ideea că trupul răscumpărat e dator să se afle mereu în slujba lui Hristos, Împăratul Slavei. Dar, aspect foarte important, slujitorul lui Hristos nu poate să echivaleze importanţa căutării mereu vii a Împărăţiei cerurilor cu lucrurile pur omeneşti; deşi importante, creştinul ce îşi asumă conştient şi liber identitatea, ştie să diferenţieze polisul terestru de cel ceresc, ultimului acordându-i mereu prioritate.
Cu toate acestea, credinţa trebuie să se concentreze pe ideea de vivificare: atunci când, la adăpostul credinţei reuşim să schimbăm ceva în sufletul nostru, arătăm un interes constant în vederea pregătirii pentru accesul la Împărăţia lui Dumnezeu. Ea, sigur, rămâne ascunsă privirilor empirice, dar se face cunoscută real prin exersarea puterilor sufleteşti: cu cât se străduieşte creştinul să-I găsească un loc potrivit Domnului în adâncul inimii sale, cu atât mai mult devin limpezi privirile sufleteşti. În armonie cu cele afirmate până aici, G. K. Chesterton, de pildă, observase sarcastic undeva că cei care se căsătoresc cu spiritul veacului acestuia vor fi văduvi în cel care vine.
Orice încercare de reducere a Împărăţiei cerurilor în limitele palpabile, orientate după modul de gândire arbitrar, denotă o neînţelegere profundă a aspectelor legate de lexicul veşniciei! Aceste forme de a căuta nemărginitul doar la orizontul privirilor mărginite nu reprezintă decât căsnicii scurte şi, fireşte, modele eşuate de raportare la Hristos.
Eşecul spiritual poate fi înţeles în termenii pierderii semnificaţiei deosebite a legăturii cu Dumnezeu. Simularea credinţei ancorează ascensiunea şi răstoarnă principiile şi valorile sănătoase. Principiile, odată răsturnate, nu mai au putere de a pătrunde în tainele revelate prin Cuvânt.
Cu siguranţă, citind şi recitind atent textul lucanic, creştinul are datoria nu de a se strădui să elucideze prezenţa geografică a lui Hristos, locul Său în lume, unde S-ar afla etc. El, însă, mereu ar trebui să caute Împărăţia lui Dumnezeu pornind de la o simplă întrebare: care este scopul meu, rostul meu? Cunoscându-ne mai bine pe noi înşine, am putea oferi un răspuns în duhul Sfinţilor Părinţi, la această întrebare.
Pr. CLAUDIU-IOAN COMAN
Comentarii