În fapt, Ciprian nu e tentat să-şi pună hainele de martir, nici de preot, şi nu-i surâde soluţia unei mezalianţe; nu acceptă, deci, să devină prizonierul vreunei înstrăinări.
Motto-ul face parte din cartea Ciprian Porumbescu în marginea imperiului semnată de profesorul Mircea A. Diaconu şi apărută la Editura Universităţii „Ştefan cel Mare” în 2023.
Mai rar am văzut un volum de dimensiuni relativ reduse şi, în acelaşi timp, de o impresionantă profunzime a gândirii şi a judecăţilor de valoare exprimate de autor. În felul acesta, avem în faţă figura unui personaj real, fără nicio urmă de romanţare, aşa cum reiese din însemnările şi nenumăratele sale epistole. Universitarul sucevean, deprins cu cercetarea, s-a adâncit într-o evidentă muncă de salahor, investigând, comparând ori nuanţând traducerea unor cuvinte sau expresii din limba germană şi a ieşit cu bine dintr-un hăţiş de texte, uneori contradictorii, alteori eliptice. Cu o sarcină dificilă pe umeri, Mircea A. Diaconu a fost nevoit să facă slalom prin şi printre sursele investigate cu o conştiinciozitate care îl caracterizează. E vorba de Leca Morariu, Iraclie şi Ciprian Porumbescu, patru volume, ediţia Vasile Vasile din 1986, (2014 – 2017), şi Ciprian Porumbescu. Jurnal 1879 de Stanca Scholz – Cionca, Dimitrie Vatamaniuc („Jurnalul” lui Ciprian Porumbescu, Tagebuch-ul lui Ciprian, publicat în „Analele Bucovinei” din 1998 şi 1999) şi alte materiale întregitoare privind complexitatea zbuciumatei personalităţi a muzicianului de la Stupca. Preşedintele „Arboroasei”, întemniţatul celor unsprezece săptămâni (crimă împotriva Imperiului), apoi vicepreşedintele „Junimii”, Societate academică ce o continuă pe prima, absolventul de teologie ortodoxă (fără chemare pentru preoţie), Ciprian, o bună vreme Golembiovski, trăieşte cu o debordantă intensitate, determinându-l pe autorul monografiei să se întrebe dacă cel prin care curge şi sânge polonez e un goliard? Până atunci, e vizibil că acesta exersează şi compune oriunde s-ar afla, improvizând zilnic polci, valsuri, serenade, rapsodii, doine, marşuri, hore, nocturne, lieduri (…), căutându-se şi construindu-se astfel. E fascinaţia, eliberatoare şi luminoasă, a muzicii. Dar viaţa i se complică, având în vedere că în vara lui 1878 se îndrăgosteşte brusc şi definitiv de Bertha, motivul (major sau minor? – de data aceasta, întreb eu) exasperantelor dispute cu Iraclie.
Ce se ştie e că Ciprian nu e un însingurat. În el clocoteşte viaţa şi se află mai mereu între prieteni, risipindu-se în petrecere aproape sordidă, iar Mircea A. Diaconu, într-o încercare de pătrundere psihologică, se gândeşte dacă nu cumva tânărul Ciprian o face ca un condamnat la moarte?, impresie avută la un moment dat chiar de subiectul investigaţiei. În acest context, autorul, după ce-i defineşte pe goliarzi prin triada vagabondaj intelectual, imoralism şi critica societăţii, afirmă tranşant că Ciprian nu poate fi inclus în tagma acestora, dimpotrivă, el este un tânăr din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, artist de la marginea estică a Imperiului, pasionat şi rebel, cu intuiţia marii arte, care-şi trăieşte intens condiţia de exclus. Dar negativitatea devine exuberanţă naţională, socială, biologică chiar, o altă triadă, necesitând, conform universitarului sucevean, nuanţări. Cum teologia nu-l convinsese (nici măcar cântările din biserică) să i se dedice, manifestându-se mai degrabă (…) antidogmatic, cu un tată mereu o furtună şi cu o boală parşivă, Ciprian, remarcă autorul, se află într-o competiţie cu sine însuşi, hoinăreşte prin Cernăuţi, ori cântă, studiază, exersează, interpretează şi compune, improvizează, versuri şi muzică deopotrivă.
La toate acestea, în viaţa lui intervine un nou capitol, o iubire înflăcărată, izbucnită ca un vulcan, răvăşindu-l, ceea ce îl face pe istoricul literar să avanseze o altă întrebare: Să fi citit oare Ciprian sonetele lui Petrarca? Ce se poate afirma e că avem de a face cu două săbii într-o teacă. Purtând pojarul unei iubiri chinuitoare şi imposibile, va fi expediat la Viena, oraşul unui fel de exil în paradis, afirmă cu convingere Mircea A. Diaconu, după ce a investigat Jurnalul şi scrisorile acestuia. Aici, el căuta peste tot muzică, petreceri, prieteni, fete. În fond, în tot ceea ce face, pulsează energiile unui om liber care sparge aşteptările şi convenţiile. Nonconformist şi rebel, frondeur fără doar şi poate, în stare de gesturi teribiliste. Ciprian trăieşte intens, cu un entuziasm disperat. Şi, în urma acestor consideraţii, o nouă interogaţie ce pare mai degrabă retorică: Să fi preluat ceva din natura colerică a lui Iraclie?, natură, care, se oare, o cam luase razna în „paradisul” vienez, de pe urma căreia Bertha se simţise profund jignită. În schimb, îl găsim entuziasmându-se de spiritul profund românesc al bănăţenilor şi în faţa monumentelor de artă din Roma, unde tânărul dionisiac declară: Am plâns şi m-am gândit la bietul poporul nostru carele e atât de mic şi slab, putea-va el rezista în decursul timpurilor năvălirilor străine?
Se întoarce la Stupca, ştiind că nu o va putea păcăli la nesfârşit pe cea care îşi flutura în preajma lui aripa-i întunecată, lăsând din vreme, ca testament, să-i fluture deasupra mormântului tricolorul, încheindu-şi viaţa pământeană pe 6 iunie 1883. Un iunie nefast, căci, spre sfârşitul lui, Mihail Eminescu avea să fie aruncat în cămeşoiul de forţă, începutul unui calvar care a durat şase ani.
Revenind la monografia profesorului Mircea A. Diaconu, se impune să subliniez caracterul absolut ştiinţific al demersului critic, unde îşi găseşte locul, pe lângă peregrinările „vesele şi triste” ale muzicianului de la marginea imperiului, atmosfera neprielnică autohtonilor din Bucovina dictată de la centrul paradiziac (dar nu pentru români!), precum şi alte informaţii bogate referitoare la familia preotului Iraclie Golembiovski-Porumbescu şi nu numai.
Comentarii