Confuzie. O doamnă: Abia după vreo trei zile l-am convins pe soţul meu – obsedat total, cum e, de COVID – ca (măcar) în dormitor ar putea să-şi dea şi el jos masca. Din această confuzie, să fiu iertată, m-am văzut de vreo două ori cu vecinul. Mă şi mirasem – scuze! – cât se schimbase al meu aşa de mult în pandemie…
Nuanţe. Nu doar la vinuri, ci şi în viaţă, „nuanţele”, amănuntele… fac diferenţa. Aşadar, reiau un vechi despre vin. Un domn distins se duce la un restaurant celebru din Paris împreună cu prietena sa şi comandă o sticlă de „Mouton Cadet, 1928”. Chelnerul se întoarce cu sticla, o desface şi toarnă o cantitate mică într-un pahar, pentru degustare. Clientul roteşte vinul în pahar, îl miroase, îl degustă calm, şi îl pune pe masă: „Acesta nu este Mouton Cadet 1928!”. Chelnerul îl asigură că este. Apoi, se încinge o discuţie şi în curând se adună încă nişte persoane în jurul mesei, inclusiv somelierul şi managerul general, încercând să convingă clientul că vinul este chiar un „Mouton Cadet 1928”. La un moment dat cineva îl întreabă, ironic, pe distinsul client cum de ştie el că nu este «Mouton Cadet 1928»? „Numele meu este Philippe de Rothschild, e via mea, pivniţele mele… şi eu am facut vinul!” Până la urmă, somelierul recunoaşte că a turnat «Milon Clerc 1928». „N-am putut suporta gândul să vând unui bogătaş ultima noastră sticlă de «Mouton Cadet 1928». Ştiţi, Milon Clerc este în aceiaşi regiune cu Mouton, ei culeg strugurii în acelaşi timp, folosesc aceleaşi utilaje, zdrobesc strugurii în acelasi mod, este îmbuteliat în acelaşi timp în sticle similare. Vinurile sunt aceleaşi, cu excepţia unei diferenţe mici de localizare geografică.”
P.S. Fiind vorba de vinuri franceze: „C’est pour les connaîseurs!”
Subit. La tribunal, judecătorul: – Doamnă, vă rog să-mi spuneţi cum s-a întâmplat! Inculpata: – Apăi, am venit mai devreme de la serviciu şi l-am prins pe bărbatul meu cu vecina – Şi!? – Nimic, dom’ judecător, doar că ei au murit imediat, acolo. De COVID! Pe onoarea mea!
Timur Lenk. Se pare că pe sicriul emirului erau inscripţionate cuvintele: „Când voi învia din morţi, lumea va tremura”. Şi se mai spune că, atunci când antropologul Gerasimov a deschis coşciugul, a găsit o inscripţie suplimentară în interior pe care scria: „Cine îmi deschide mormântul va dezlănţui un invadator mai îngrozitor decât mine”. Deşi s-a spus că această poveste este o născocire, legenda există şi astăzi, iar la trei zile după ce cercetătorii au început deshumarea, Adolf Hitler a invadat Uniunea Sovietică. Timur Lenk a fost înmormântat cu un ritual islamic complet în noiembrie 1942, chiar înainte de Bătălia de la Stalingrad.
Ţânţari. Toţi ţânţarii, ştim, sunt teribil de enervanţi. Dar ştiaţi că numai femelele de ţânţari ne înţeapă!? Bieţii masculi doar ne bâzâie, enervant. P.S. Cum naiba să nu devii niţel misogin aşa… în general!?
Vicii. Bărbaţii care nu au vicii majore au nişte calităţi foarte plictisitoare. (Elizabeth Taylor)
Virginitate. Vasile şi Lenuţa s-au căsătorit şi au plecat la Poiana Braşov în luna de miere. Pe Valea Prahovei, Vasile a pus o mână pe genunchiul Lenuţei, iar aceasta i-a spus, chicotind: Vasilică, poţi să mergi mai departe dacă vrei… Aşa că Vasile a condus până la Cluj-Napoca.
Vitencu (Dragoş). „Originar din Cernăuţi (n. 1908), cu studii de drept, litere, filosofie si artă dramatică, Dragoş Vitencu a murit la Bucureşti (1984), trăindu-şi peste jumătate de viaţă cu sentimentul exilului. Acesta îşi pune puternic amprenta şi pe cronica închinată oraşului natal („Cernăuţiul meu”, ediţie îngrijtă admirabil, ca şi alte salutare restituiri, de Aura Brădăţan – n.a.), intensificându-i iubirea pentru neasemuita aşezare: «Îţi mulţumesc, prietene condei, că mi-ai dat prilejul să cutreierăm împreună câteva cotloane dragi, acum, când oraşul meu, cu toate că a rămas pe loc, e mai departe de mine decât oricând şi poate de aceea mai aproape decât oricând de inima mea». Cernăuţiul care nu mai există, Cernăuţiul închis în cartea unei istorii dramatice, citită în prezent arbitrar, Cernăuţiul perioadei interbelice, Cernăuţiul cernăuţeanului Dragoş Vitencu pulsează în fiecare pagină a cărţii şi se desfăşoara fermecător in capitolele volumului. În această mare de amărăciune, iată însă, un strop de miere, manuscrisul lui Dragoş Vitencu, editat de Aura Brădăţan. Nimeni nu a făcut mai mult, după părerea noastră, pentru români, pentru aducerea aminte a contribuţiei româneşti, vitale, pentru destinul Cernăuţiului.” (Doina Cernica)
Vulgaritate. „Cineva, un prieten drag, îşi scuza vulgaritatea într-un mod foarte ciudat: Iartă-mă… Sunt prea obosit pentru a nu fi vulgar! Pentru acest om, delicateţea era un efort prea cumplit, rezultatul unui teribil autocontrol care, atunci, pe moment, îl depăşise… Îndată ce asemenea bariere se năruiau, vulgaritatea lui se putea revărsa din belşug. Să observăm că pentru mulţi oameni, delicateţea (mila, compasiunea – n.a.) sunt nişte eforturi chinuitoare… sunt nu-mai o posibilitate de a te descurca… de „a te scoate” – n.a.) în societate… De asta, exprimarea vulgarităţii le dă acestor oameni un sentiment de linişte şi de consolare interioară…, de parcă s-ar fi înapoiat în casa lor părintească… Nimănui să nu-i treacă prin cap să confunde imperiozitatea unei dorinţe fizice, fiziologice cu vulgaritatea… Asta ar fi chiar o nerozie! Deoarece vulgaritatea nu este în principal (cum se crede, îndeobşte, simplist, azi – n.a.) o problemă de limbaj: există între noi oameni care folosesc un limbaj academic…, dar sunt profund vulgari! Din păcate, pentru mulţi, limbajul aşa-zis «frust» este o dovadă de vitalitate: cineva îmi mărturisea că limbajul deşucheat îl relaxează, îi dă convingerea că el nu s-a îndepărtat de natură, de obârşie. De fapt, recursul la vulgaritate verbală – eu însumi am trăit experienţa asta, tristă! – începe şi se dezvoltă odată cu plictiseala, cu stingerea curiozităţii tale interioare, cu uzura ta! Cuvintele tale nu mai au nicio încărcătură vie, senzorială…le foloseşti numai ca nişte simboluri din tinereţe, din adolescenţă… De fapt, una dintre caracteristicile de bază ale spiritelor vulgare este trândăvia. Ele apelează, comod, la ceea ce găsesc la îndemână, prin preajmă.” (Teodor Mazilu)
Werther („efectul”). „Suferinţele tânărului Werther” este un roman epistolar ce relatează pasiunea arzătoare a tânărului Werther pentru Charlotte, o tânără logodită cu un alt bărbat. Măcinat de suferinţa pe care i-o provoacă această situaţie, Werther ajunge la concluzia că singura scăpare este sinuciderea. Publicarea romanului a făcut senzaţie aproape instantaneu. Romanul a fost tradus în franceză, engleză, italiană şi rusă (desigur, şi în română – n.red.) şi a fost republicat în repetate rânduri. Opera a avut un succes remarcabil şi în America, exercitând o influenţă puternică asupra publicului. Pretutindeni, generaţiile tinere l-au adoptat pe Werther ca pe un erou. Mulţi cititori memorau fragmente din scrisorile sale şi imitau suferinţele idolului lor. Conform relatărilor care circulau în epocă, cititorii plângeau zile întregi din cauza morţii tragice a lui Werther. Influenţa romanului a deranjat autorităţile din întreaga Europa. Mulţi îl criticau pe Goethe că legitimase actul de sinucidere, prin empatia cu care descrisese autodistrugerea lui Werther. Romanul a ajuns să fie considerat pericol public şi a fost blamat pentru declanşarea unui val de sinucideri. Au existat numeroase iniţiative de interzicere a cărţii. În 1775, facultatea de teologie a Universităţii din Leipzig a cerut autorităţilor să interzică romanul pe motiv că promovează sinuciderea, după cum menţionează Tobin Siebers în cartea «Efectul Werther: Estetica sinuciderii». Interdicţia a rămas în vigoare vreme de 50 de ani, până în †1825. Romanul a fost interzis şi în Italia, şi în Danemarca. În deceniile următoare, pe ambele maluri ale Atlanticului au circulat zvonuri despre sinuciderile comise de cititorii impresionaţi de roman. Ziarele scriau frecvent despre tineri care se sinuciseseră având asupra lor un exemplar al romanului.” (Incredibilia.ro)
Whatsapp. Dialog casnic în carantină: – Iubito, azi am comandat pentru prima oară alimente online! – Idiotule, mi-ai scris mie pe Whatsapp ce să cumpăr. – Păi, eu ce ziceam… online!
Why? Oare de ce şi Moartea are – ca reprezentare grafică acceptată, consacrată – chip de femeie!? Oare nu-i ajungea bărbatului nevasta!?
Zoantropie. Există o afecţiune mintală rară, care-i face pe oameni să creadă că sunt animale şi să comporte, în public ori în secret, ca atare. Boala se cheamă „zoantropie”. P.S. S-a constatat că ea afectează mai ales pe acei soţi „alintaţi” de neveste cu apelative gen „boule, porcule”…, şi aproape deloc pe acei bărbaţi numiţi „cocoşelule, iepuraşule” etc.
Comentarii