N-ar fi de formulat dubii în ce priveşte însemnătatea personajului Constantin Ivănuş în istoria partidului comuniştilor din România ori măcar – ceea ce e, de fapt, şi mai important – în legătură cu însuşirea şi promovarea de către partid a imaginii lui de luptător neînfricat şi de fiu devotat al poporului. E drept că lucrul poate fi de natură strict propagandistică, iar propaganda şi realitatea au putut fi mereu din lumi diferite. Dar în 1953, spre exemplu, Institutul de Istorie a Partidului de pe lângă C.C. al P.M.R. comemora cu oarecare pompă (Stalin murise!), la Muzeul „Lupta revoluţioanară a poporului”, 25 de ani de la moartea lui Constantin Ivănuş, luptător de frunte al mişcării muncitoreşti din ţara noastră, unul din fondatorii Partidului Comunist din România. S-ar putea zice că să fi fost vorba de o acută trebuinţă trecătoare de aşa ceva sau chiar de o nechibzuinţă, precum cea cu muzeul de la Frasin – care urma să se repare prin pomenirea lui ulterioară sub numai o deferenţă potolită. E, probabil, momentul de vârf al recunoaşterii şi onorării lui Ivănuş.
Nici atunci însă, deşi luptător de frunte şi fondator de partid, cu locul odihnei de veci lângă Rosa Luxemburg şi Karl Liebknecht, sau poate că tocmai de aceea, el nu este oferit publicului, numeroşilor oameni ai muncii chemaţi să-l cunoască, să-l aclame şi să-i urmeze, altfel decât stând, precum Lenin în mausoleul lui, în colivia unui portret hieratic în care rămâne închis pentru vecie. În comunistul cu barbă deasă şi în graiul dulce al dogarului vorbitor, ca şi în alte formule sub care uitarea l-a îngropat, omul Ivănuş aproape că nu există ori chiar e de negăsit, cu toate că, potrivit unei lozinci arhicunoscute şi de aceeaşi sorginte moscovită precum confesiunea şi imboldul luptei lui Ivănuş, omul e capitalul cel mai important… Astfel încât omul rămâne aproape necunoscut, abia bănuit pe ici şi pe colo, iar lozinca – pe care s-au construit un tip de regim politic şi un set de convingri de vieţuire cu influenţă de durată şi cu răspândire planerară şi din ale căror chingi ne vom zbate încă mult timp să ne smulgem –, numai o vorbă bună să coloreze cât de cât plăcut neplăcutul.
Cu soţie – Elena Ivănuş, anonimizată şi ea de vremea pe care a aşteptat-o şi pentru venirea căreia a slujit (cu sârg şi devotată, şi ea, măcar un timp – când ziarele o pomeneau des în pagina de ştiri ca fiind cunoscuta agitatoare comunistă şi tot des femeia era şi reţinută de poliţie) şi cu doi sau poate că trei copii (la începutul anilor ’30, o ştire de gazetă o arată Elena cu un copil în braţe la protest, un fel de scut uman, iar primii doi, dacă mai sunt acum cu ea, ar fi prea mari pentru asta), sătean plecat de tânăr de acasă şi stabilit în cele din urmă în Bucureşti, unde ar fi ajuns să-şi aibă casa şi atelierul lui, Ivănuş va fi avut, cu siguranţă, şi viaţă privată şi destin propriu.
O poveste de la Chişinău, în limbaj colorat afectiv specific şi cine să ştie cât de conformă sau de neconformă cu realitatea e cota de contribuţie, cel puţin deocamdată, a contemporanului domn Google la umplerea cât de cât a golului. Este povestea interpretei muzicale Margareta Ivănuş – o voce poate cunoscută şi pe la noi, poate că nu, însă care te obligă, dacă o auzi, să spui imediat că are calităţi veritabile. Mai ales că, deşi vorbitoare nativă de rusă, doamna de vârsta senectuţii, una însă care aproape că nu-i trădează numărul anilor şi felul în care aceştia i s-au adunat în răboj, articulează şi destul de româneşte, este îndrăgostită de Eminescu – precum basarabenii în general, zice ea –, cântă minunat romanţe, genul ei preferat, şi, poftim, să se fi expus muzical şi prin campanii electorale plătite de candidaţi ceva mai conservatori în sensul de mai ataşaţi de Kremlin şi mai bine finanţaţi, deci şi mai generoşi cu artiştii care fac doar …artă pentru artă.
În drumul lui prin Germania spre o Uniune Sovietică în care nu ajunge niciodată şi e doar himeric salvatoare, Constantin Ivănuş să fi avut cu el măcar pe unul dintre copii ori chiar pe amândoi, întrucât Elena Ivănuş s-ar fi aflat la acea dată în arest. În orice caz, personaj al poveştii este doar băiatul cel mare, Vasile, acum adolescent – care, după moartea tatălui pe masa de operaţie, rămas în grija tovarăşilor de cauză germani, îşi urmează drumul spre Moscova, unde însuşi liderul comuniştilor nemţi l-ar fi dat în grijă Nadejdei Crupskaia, nimeni alta decât soţia răposatului Lenin. După vreo zece ani de trai în U.R.S.S. despre care nu se dau referinţe negative, ci dimpotrivă, care i-au asigurat orfanului o formaţie profesională, pesemne că tehnică, şi o educaţie aleasă, inclusiv muzicală, Vasile este surghiunit ca deţinut în Siberia – suspect, ca străin, de spionaj şi, prin urmare, duşman al poporului. Viaţa siberiană, mai ales în regim de pedepsit al lui Stalin, este aspră. Aici însă o cunoaşte pe rusoaica Daria Popova, intelectuală, directoare de şcoală, pe care o va putea lua în căsătorie oficial abia în 1953, după o vreme de prigoană şi pentru cetăţeanca sovietică îndrăgostită de un deţinut şi după ce statul sovietic îi desparte şi îi ţine departe pe unul de celălalt. Dar din idila lor, rezistentă atât la frigul din vecinătatea cercului polar, cât şi la caznele lipsirii de libertate, apare pe lume, în 1949, Margareta şi familia urmează să treacă unită, de aici încolo, peste orice dificultăţi şi încercări, iar acestea nu par să fi fost nici puţine şi nici mărunte.
Din Siberia, Vasile Ivănuş ar fi căpătat permisiune să plece abia prin 1952 şi urmează pentru familie un episod de viaţă în Belarus, în oraşul Gomel, al doilea ca mărime după Minsk. Apoi Vasile poate să vină în România, îşi descoperă mama la Braşov şi spre finele anilor ’50 se stabileşte cu familia întreagă în Bucureşti şi rămâne aci până prin 1964, când Margareta absolvă liceul la „Spiru Haret”, cu limba română bine învăţată, şi toţi se întorc pentru câţiva ani în Gomel, unde Margareta se şcoleşte muzical şi îşi începe, apreciată şi aplaudată, cariera artistică. Pe la mijlocul anilor ’70 Vasile şi soţia lui revin în România, iar Margareta, căsătorită cu Ghenadie Kulikov, şi el interpret muzical, având şi un copil, o fetiţă (care poartă numele bunicii revoluţionare, Elena), alege Chişinăul – unde rămâne definitiv, îşi va aduce şi mama după moartea tatălui (survenită în 1981) şi cunoaşte gloria pe scenă şi ca pedagog atât în expresia sovietică a acesteia, prin obţinerea titlului de Artist Emerit al R.S.S.M., cât şi, cu Ordinil Republicii, în cea a Moldovei independente.
Trăindu-şi o parte importantă a vieţii într-o Uniune Sovietică largă şi complexă şi care a făcut-o, în definitiv, ceea ce a ajuns să fie, Margaraeta Ivănuş – deşi vieţuieşte deja de mulţi ani şi în deplină recunoaştere şi apreciere la Chişinău şi a cunoscut patria paternă la ea acasă – nu pare dispusă şi nici să aibă motive lăuntrice să traseze în sine şi pentru sine hotare ferme, conforme cu cele din realitatea nemijlocită, în lumea prin care a trecut şi trece în continuare. Ba încă s-ar putea ca, în măsura în care artistul se uită afară, dacă se uită, pe fereastra casei lui, să se lase prins de nostalgii şi şi de regrete, ca mulţi alţi răsăriteni de vâtstă apropiată celei a Margaretei Ivănuş, legate de o patrie a tinereţii al cărei teritoriu nu avea mărginirile de azi ori, dacă le avea, exuberanţa vârstei le depăşea cu uşurinţă. Cum s-a şi întâmplat în cele din urmă – şi încă din plin – în cazul ei.
Oricum, pare să vrea să vorbească deschis mai degrabă despre bunicii paterni ca importanţi activişti ai mişcării muncitoreşti (formulă care, a se vedea, nu include sau evită pur şi simplu politicul) decât despre împrejurarea de viaţă şi de carieră că din ansamblul artistic în care activa în anii ’70, la venirea la Chişinău, s-a văzut nevoită să plece deoarece acesta făcând turnee externe, ea nu-l putea însoţi ca solistă peste graniţă, întrucât la data respectivă avea… neamuri în străinătate: mama şi tata trăiau în Bucureşti.
AUREL BUZINCU
Comentarii