Trăim într-o lume violentă, în transformare geo-politică, o lume în care dictaturile au pierdut competiţia economică (excepţie marcantă, China). Mai mult, dictaturile se confruntă cu mari nemulţumiri populare (inclusiv în China), cu emigrarea celor mai calificaţi cetăţeni către „putredul” Occident şi cu o tot mai accentuată dorinţă de democraţie veritabilă. De fiecare dată, soluţia regimurilor autoritare este creşterea represiunii şi restrângerea drepturilor cetăţeneşti (puţine…), sub pretextul „apărării ţării” de invaziile externe – politica „cetăţii asediate”, cum este cunoscută. Iar unul dintre „pilonii de bază” ai acestei abordări este agresiunea prezentată ca un „atac preventiv” menit a înăbuşi o posibilă invazie a Vestului (slab înarmat şi blocat de manifestări largi pacifiste…). Cel mai recent exemplu este invazia Ucrainei.
Pentru a ne apăra ţara, stilul de viaţă acceptat (democratic!) de majoritate şi libertăţile de care ne bucurăm (unii nu sunt conştienţi de acestea), trebuie să contracarăm agresiunile „preventive” (acum doar „război hibrid”) ale Estului dictatorial. Şi apare, ca întotdeauna în cazul democraţiilor participative (deci reale!), o întrebare legată de forţa cu care un stat poate răspunde atacului, respectiv: replica este „normală” sau disproporţionată ca intensitate? Iată, apelez la istorie. Agresiunea Japoniei trebuia oprită şi războiul încheiat, dar a fost justificat bombardamentul nuclear? Germania nazistă trebuia îngenuncheată, dar distrugerea oraşelor prin „covoare de bombe” (unele localităţi cu zero importanţă militară) nu putea fi evitată? În secolul al XXI-lea nu am înregistrat excese majore în acest sens, deşi agresiunile (Ucraina, Orientul Mijlociu sau Africa) poate ar fi „justificat” replici dure şi care să afecteze major şi populaţia civilă din statele agresoare. Loviturile „chirurgicale” au devenit pentru armatele ţărilor democratice reguli, iar sadicii în uniforme militare au cam fost izgoniţi din unităţile militare. Unii şi-au găsit locul în rândul formaţiunilor de mercenari care s-au înmulţit cam prea mult…
Trebuie clar stabilite „linii roşii” pe care toate statele să le respecte. Cine să facă regulile, care sunt cele mai importante şi cine să urmărească respectarea lor concomitent cu sancţionarea abaterilor? În toată istoria au existat „garanţi ai păcii” stabiliţi prin forţă şi prestigiu (de regulă chiar de ei înşişi) sau în urma unor îndelungi tratative interstatale duce după războaie sângeroase (Liga Naţiunilor, după Primul Război Mondial sau ONU după Al Doilea Război Mondial, spre exemplu). Regulile sau „liniile roşii”, dacă vreţi, se refereau (cel mai concret după Războiul de 30 de Ani!) la inviolabilitatea frontierei, abţinerea de la utilizarea forţei (condamnau agresiunea), identificau agresorul şi victima şi chiar propuneau modalităţi de sancţionare. În Carta ONU sunt cam aceleaşi principii de bază.
Nu regulile de „bune practici” în politica mondială sunt problema, ci modul în care sunt respectate. Iar pentru o mai bună respectare sunt necesare şi o serie de modificări la „statutul” ONU. Şi mai ales la modul de funcţionare al Consiliului de Securitate ONU, unde dreptul de „veto” al „membrilor permanenţi” blochează majoritatea deciziilor de condamnare a agresiunilor armate, pentru că sunt implicaţi (direct sau prin interpuşi!) chiar aceşti „supervotanţi”. Nu este normal ca Rusia să blocheze prin vot o rezoluţie de condamnare a unei agresiuni pe care chiar ea o comite! Dar dacă condamnarea nu poate fi făcută oficial la nivelul ONU, aplicarea unor sancţiuni comerciale, instituirea de embargouri pe diferite pieţe şi excluderea reprezentanţilor naţiunilor „protejate” la nivelul Consiliului de Securitate de dreptul de „veto” de la manifestări internaţionale (de la jocuri olimpice la forumuri economice!) se practică cu succes. Şi ar trebui „apăsat pe acceleraţie” mai tare. În folosul tuturor, inclusiv al popoarelor conduse de dictatori agresivi.
DAN STRUTINSCHI
Comentarii