Ne-am obişnuit să folosim termenul Bucovina, chiar dacă acest spaţiu românesc, disputat şi răstignit de hulpavii istoriei, a fost botezat într-o „cristelniţă” din care a ieşit cândva şi generalul Bukow, mare iubitor de tunuri. Astăzi, când românii şi-au întors şi celălalt obraz, întâmpinând refugiaţii cu „pâine şi sare”, nu se pot dumiri de ce dincolo de ultimul „cordun” domneşte şi se lăbărţează odioasa discriminare.
Glasul Bucovinei nu va înceta să răsune, chit că nordul ei a pierdut în ultima vreme câteva voci sonore pentru care limba română era (şi rămâne!) „pâinea cea spre fiinţă”. Bucovineanul universitar de la Timişoara, atent „la tot şi la toate”, urmăreşte cu fericită atenţie expresia artistică a celor ce au pornit pe drumul înmulţirii talanţilor literari, publicând, spre informarea publicului cititor, un prim volum intitulat Emisfere de Bucovina, apărut la Ed. „Junimea” din Iaşi, în 2023. O carte durernică, aşa cum a definit-o ilustrul autor, cu promisiunea că va urma cel puţin încă un op şi, probabil, nici aşa nu-şi va ostoi starea sa „durernică”. E de-a dreptul impresionant cum îşi foloseşte domnia sa nu numai antenele de informare literară, ci şi modalitatea elevată de interpretare a fenomenului literar dintr-un prezent continuu. Impresia noastră e că A. D. Rachieru şi-a construit de multă vreme un turn (nu de fildeş) cu viziune circulară, de unde scrutează, cu minuţiozitatea-i caracteristică, avatarurile unei literaturi care atestă cu asupra de măsură spiritualitatea unui popor, cu nimic mai prejos decât alte vârtejuri culturale de pe continent.
Volumul Emisfere de Bucovina, fatalmente eterogen, vine după antologia Poeţi din Bucovina (1996), numită inspirat de Ştefan Hostiuc „un prim pas al refacerii unităţii pierdute”, iar toposul acesta, răşluit cu atâta cruzime, visează, când „dulce”, când „amar” (Doina Cernica şi Maria Toacă) la starea sa primordială. Problema e, atrage atenţia truditorul cărţii, că nu rezolvăm nimic prin visătorie. Acuzată de „imperialism”, biata Românie (bieţii politicieni! – I. T.) e departe de acel „ethos agresiv”, sperat de Cioran; e mai degrabă „opera dezbinării” („dezghinării” – Eudoxiu Hurmuzachi), un stat slab, slugarnic, cultivând „împăciuitorismul moale”, să nu se supere vecinii trufaşi. Şi e bine de ştiut că aroganţa nu are limite, iar Hydrei nu i se potriveşte decât o sabie ca cea a voievodului Ştefan de la Ierusalimul românesc. De altfel, cartea cu pricina conţine câteva pagini închinate lui Mihail Eminescu, cel care, cu ocazia Serbării de la Putna face un apel la conţelegere (frumoasă vorbă eminesciană! – A.D.R.). Nu pleda cu energie şi iconarul Mircea Streinul pentru „sinteză de românism”, într-o încercare aproape disperată de a construi o literatură originală şi, în consecinţă, vizând cu întreg grupul, afirmarea Bucovinei ca spaţiu cultural distinct?, după cum ne informează A. D. Rachieru. Chiar şi Paul Celan, de care se ocupă autorul, îl informează pe criticul elveţian Max Rychner că soarta lui este „să scriu poezii în germană”, declarând cu mândrie că venea dintr-un ţinut în care trăiau „oameni şi cărţi”, adică Bucovina.
Un împătimit al Bucovinei reîntregite pe multiple planuri rămâne scriitorul Radu Mareş. Respingând boarea balcanică şi făcând din Cernăuţi un topos magic, cărţile sale, mai ales romanul Când ne vom întoarce, îl determină pe autorul Emisferelor să exclame fără nici o reţinere: Iată că marele roman al Bucovinei s-a născut! E timpul să recunoaştem o particularitate a exigentului critic din Timişoara, aceea că reuşeşte să închidă între valvele unei formule „vuietul” esenţial al unui scriitor, provocând, de fapt, vorba filozofului Constantin Noica, o deschidere a viziunii asupra textelor literare. Vasile Andru, de exemplu, e un isihast itinerant, dar şi un globe-trotter, călătorind spre sine, privind spre sinele adânc. Şi încă un scurt fragment referitor la cel pentru care vasta orizontalitate se sincroniza cu verticalitatea infinitului hristosferei: „Extinzând” Bucovina la Antipozi, cu o episodică rezidenţă în Oceania, el îşi proba vocaţia de pelerin, nicidecum de emigrant, incapabil de altminteri, de a se smulge din limba română. Despre un alt călător, Matei Vişniec, de data aceasta doar „navetist” între Paris şi Rădăuţi, ca un veritabil dramaturg de talie europeană, considerând că „nici un text (…) nu e de conceput în absenţa dimensiunii poetice”, A. D. Rachieru afirmă, pe bună dreptate, că bucovineanul, înscris pe o rută spirituală ionesciană, e confiscat de teatru, unde infuzia poetică e tăvălită în absurdul existenţial.
Într-un bogat capitol intitulat În oaza lirică, A. D. Rachieru trece, fără grabă, în revistă, câteva voci cernăuţene (Vasile Leviţchi, Grigore C. Bostan, Ion Vatamanu, Vasile Tărâţeanu, Ilie Tudor Zegrea, Arcadie Suceveanu şi Nicolae Spătaru) şi alte câteva sucevene (Ion Beldeanu, Marcel Mureşeanu, Constantin Hrehor, Mihaela Grădinariu, Alexandru Ovidiu Vintilă, Viorica Petrovici şi Ioan Manole, poetul cu colţi luminoşi). Dintre prozatori, în afara celor pomeniţi deja, şi-au făcut loc Platon Pardău, Pan Solcan, Norman Manea, Grigore Crigan şi Maria Elena Cuşnir.
Un alt capitol, cu o veritabilă densitate ideatică, îl atrage pe lector În cercul fermecat al eminescologiei. I. E. Torouţiu s-a remarcat prin demersul său la respectarea voinţei auctoriale, militând „la fixarea cuvântului, care de la ediţie la ediţie se schimbă ca nisipul în pustie”. Dimitrie Vatamaniuc, continuând cu aceeaşi tenacitate opera lui Perpessicius, accentuează autorul timişorean, a izvodit Integrala Eminescu (16 volume), visând la o ediţie „ne varietur” (…). Trecând admirativ la Alex Ştefănescu, cel al cărui cerc pare să fie de o reală inocenţă, A. D. Rachieru descoperă la fostul profesor ce trecuse cândva prin noroiul arhaic al Caşvanei, faptul că acesta, ignorând interpretările speculative, mizează pe lectura textului eminescian, pentru a-i descoperi specificul operei Poetului. Cât îl priveşte pe costişeanul Ion Filipciuc, poetul de odinioară, autorul volumului Convieţuirea cu Eminescu îi apreciază sufletul hipersensibil, iscodelnic, adulmecat de amintiri (…), tenacitatea în cercetarea documentelor, mai ales referitoare la boala lui Eminescu şi la relaţiile sale cu Bucovina. În carte e prezentă şi Lucia Olaru Nenati cu preocupările ei eminescologice, de la care rămâne, consemnează A. D. Rachieru, „Eminescu a fost Everestul lui Macedonski”. În sfârşit, e luată în discuţie strădania întru Eminescu a Iuliei Murariu, profesoară la Suceava, cu o concluzie clară: „Eminescu este Eminescu şi în postume şi în antume”.
Din capitolul Recitiri, recunoaştem la Teofil Lianu/Dumbrăveanu (8 ani de puşcărie!) o poezie care ne invită într-o livadă a luminii, ori propune o reîntoarcere la izvoare de cuvinte, cultivând o morală aspră de extracţie rustică. La senzualul Gheorghe Lupu, bucovinean prin adopţie şi un sentimental incurabil, se iţeşte obsesia sfârşitului întro senină împăcare. Privind elegiacul Ion Paranici, cel de neartificială vibraţie existenţială, fiind un suflet rural, A. D. Rachieru îi evidenţiază dorul inocenţei după toposul paradiziac al copilăriei. Constatând că poezia vibratilului Ion Cozmei e devorată de biografie, autorul crede că poetul compunea cu uşurinţă, jucându-se cu propria soartă (poetică). Aşezată în volum alături de vărul Cozmei, Carmen Veronica Steiciuc se remarcă printr-o lirică diafană, ceremonioasă, translucidă, enigmatică, interogativă, în vreme ce neastâmpăratul şi eruditul Cezar Straton e mai mereu cu ochii pe Bucovina ori pe Basarabia, imposibil să nu aducă în discuţie soarta limbii române în zona cernăuţeană, pătimirile românilor „înfiaţi” de Ucraina şi, desigur, evidenta neunire românească.
La capitolul Recuperări este citat Lucian Costin, un poligraf hoinar, apoi peisagistul şi iconarul George Drumur, cu o contribuţie de neneglijat în apariţia revistei „Bucovina literară” (E. Ar. Zaharia) şi Mircea Şerbănescu, omul care a conjugat fericit longevitatea cu prolificitatea. Popasul udeştean îi are în vizor pe Constantin Călin, cetăţean de onoare în „Ţara Bacovia”, pe prozatorul liric Eusebiu Camilar, şi pe stihuitorul Constantin Ştefuriuc, primul laureat al Concursului naţional de poezie „Nicolae Labiş” (1968). Nu putea să lipsească Mircea Motrici, avându-i mereu în inimă pe cei doi voievozi, Ştefan cel Mare şi Mihail Eminescu. Liviu Popescu se remarcă printr-o lirică ascetică, iar Emil Simion e un romancier care scanează într-un ritm alert puzderia de întâmplări, răscolind „cu acte”, trecutul, alunecând peste timp. În ultimul capitol, Pe Valea Soloneţului, sunt cuprinse câteva nume, precum Vasile Bumbac, prietenul lui Eminescu şi al fraţilor Hurmuzachi, Ilie Turculeţ şi poezia geologiei, Ilie Dan, redutabil filolog şi… poet cutreierat de un dor târziu, Ioan Ieţcu, un erudit-călător şi de o seninătate olimpiană, Rodica Mureşan, o voce critică bine articulată, Lăcrămioara Cocîrlă, cu o solidă teză de doctorat, Mădălina Grosu, cu premii importante şi un posibil abandon liric, dedicată psihiatriei, monografistul Petre Tabarcea şi „recidivistul” liric Mugur Andronic, răsfoind nostalgic un „ierbar sentimental”.
- D. Rachieru se ocupă pe câteva pagini, cu acribie, şi de fenomenul Nicolae Labiş, unde se pot descoperi aprecieri cu aspect apoftegmatic, precum cea care urmează: Indiscutabil poet revoluţionar (s. a), Labiş a spart gheaţa proletcultismului. Trăind „în miezul unui ev aprins”, el s-a războit cu inerţia şi compromisul, căutând izvoarele purităţii şi condamnând trădarea prin minciună, abandonul conştiinţei morale.
În sfârşit, o referire la Un monument ridicat, după o trudă sisifică, de Emil Satco şi Alis Niculică, reprezentând un preţios instrument de lucru şi oferind celor interesaţi un copleşitor bagaj informaţional. E, desigur, Enciclopedia Bucovinei, o impresionantă şi necesară lucrare, cum tot aşa este şi trudnicul volum Emisfere de Bucovina la care a salahorit răbduriu şi cu competenţă profesorul universitar Adrian Dinu Rachieru.
IOAN ŢICALO
Comentarii